Menu Close

WILLIAM MARRION BRANHAM – ACEA ZI PE CALVAR

25 Septembrie 1960 – Jeffersonville, Indiana

Dumnezeu să te binecuvânteze, frate Neville. Îţi mulţumesc foarte mult.

Bună dimineaţa, prieteni. Este un mare privilegiu, pentru mine, faptul că pot să fiu aici, în Tabernacol, în dimineaţa aceasta, ca să-L slujesc pe Dumnezeu prin predicarea Cuvântului şi prin rugăciuni pentru bolnavi.

Îi sunt foarte recunoscător pentru aceasta.

Am fost plăcut surprins, chiar de la venirea mea aici, pentru că un frate a venit şi a spus:

„Eu nu vreau să fiu nerecunoscător ca leprosul care a fost vindecat!” Era fratele Wright. Eu m-am rugat pentru el şi Domnul l-a vindecat complet. După aceea, fratele a venit la mine plângând, mi-a strâns mâna şi mi-a spus că vrea să-I mulţumească Domnului pentru că l-a vindecat. Da, el a dorit să se întoarcă să-I mulţumească pentru că totul a trecut şi acum e deplin sănătos. Noi Îi suntem recunoscători Domnului pentru asemenea mărturii.

Cred că David este cel care a spus odată: „Mă bucur când mi se zice: „Haidem la Casa Domnului.” (Psalmul 122.1).

Acesta este privilegiul şi harul creştinului: să meargă la Casa Domnului.

Privind în jur, mă bucur nespus de mult deoarece văd că în dimineaţa aceasta sunt prezenţi mulţi dintre prietenii mei în locul acesta.  Noi aşteptăm un timp minunat de la Domnul; aşteptăm ca El să se întâlnească cu noi, să ne binecuvânteze sufletele şi să ne dea tot ce ne lipseşte.

Privindu-i pe toţi prietenii care se află aici, mă gândesc că nu mi-ar ajunge toată dimineaţa ca să-i numesc. Totdeauna când mă întorc în biserica aceasta mă simt foarte bine pentru că îi văd pe toţi fraţii înăuntru.

Cum va fi când vom merge în cer, unde ne vom întâlni cu toţii în jurul tronului lui Dumnezeu pentru a trăi într-o părtăşie veşnică cu toţi cei dragi ai noştri? Atunci vom fi ca El, transformaţi în chipul Lui şi cu Duhul Sfânt peste noi, ca să-L onorăm şi să-L slujim pentru veşnicie, fără să mai îmbătrânim sau să obosim vreodată.

Gândiţi-vă că acolo nu va fi nici un lucru  pe care    v-ar face plăcere să-l faceţi şi pentru care să mai obosiţi.

Charlie, tu ştii că noi am obosit aici vânând veveriţe – acesta este lucrul  care ne place cel mai mult să-l facem. Mie îmi place să fac drumeţii, să merg în munţi, să mă plimb, etc., dar uneori obosesc, iar atunci doresc să fac altceva. De exemplu, îmi place mult şi să conduc maşina.

Uneori am un simţământ de oboseală şi sunt foarte nervos, aşa că mă urc în maşină şi plec pe şosea cântând: „Sunt aşa de bucuros pentru că pot spune: „Sunt unul dintre ei”, sau o altă cântare de felul acesta. Atunci nu mă gândesc la nimic, ci apăs doar acceleraţia şi cânt, dar după o vreme obosesc din nou, iar atunci mă întorc acasă, unde încep să fac altceva.

Când vom intra însă în zidirea aceea nouă, ca să ne închinăm lui Dumnezeu, nu vom mai avea nici un moment de oboseală, ci vom fi totdeauna binecuvântaţi.

Desigur, când vom pleca Acolo, vom fi schimbaţi şi nu vom mai fi ca aici. Acolo vom fi alte făpturi, ceea ce mă face să fiu fericit.

Nu ştiu dacă m-am mai referit la aceasta, frate Charlie, dar chiar dacă am mai spus-o, o repet din nou:

Cu câtva timp în urmă, eu şi Charlie am fost în Kentucky, iar el m-a întrebat:

„Frate Branham,  crezi că în Împărăţia lui Dumnezeu vom mai vâna veveriţe?”

„Nu, nu cred că vom face aceasta, Charlie.”

„Bine, dar nouă ne place foarte mult să facem aceasta, de aceea, nu crezi că o vom face şi Acolo?”

„Nu, pentru că în Împărăţia de o mie de ani nu va fi ucis nimic.”

„Bine”, a continuat el, „dar mie îmi place să fac aceasta.”

„Cum aş putea să te fac să înţelegi, Charlie? Dacă, de exemplu, odinioară ai fost un porc, apoi ai evoluat spre o fiinţă superioară şi ai devenit o fiinţă umană, ai mai dori vreodată să te întorci înapoi şi să îndrăgeşti din nou plăcerile unui porc?”

„Sigur că nu”, mi-a răspuns el.

„Vezi, acum eşti superior unui porc, eşti un om şi nu ai mai dori niciodată să devii din nou porc. Acum înmulţeşte aceasta cu zece sute şi vei obţine ceea ce vei fi atunci când vei fi schimbat de aici în ceea ce vei fi. Cu siguranţă atunci nu vei mai dori să fii din nou uman.”

Acesta este adevărul. Acolo totul va fi altfel. Sunt atât de bucuros atunci când mă gândesc că într-o zi vom pleca acolo sus.

Bine. Dacă este voia Domnului, duminica viitoare voi pleca în Wyoming cu un prieten bun, cu fratele Minor Arganbright şi cu oamenii de afaceri creştini şi s-ar putea să avem o adunare în Minneapollis, înainte de a pleca mai departe la un dejun al Oamenilor de Afaceri Creştini.

Dacă este voia Domnului, în sâmbăta următoare voi fi din nou aici, la Tabernacol, iar atunci voi vorbi despre tema: Vâjâitul de vânt.

Într-o dimineaţa, foarte devreme, în jurul orei patru,    m-am trezit şi am primit acest gând: Acea zi pe Calvar! iar în dimineaţa aceasta aş vrea să vorbesc tocmai despre tema aceasta: Acea zi pe Calvar!

Pentru aceasta, haideţi să deschidem Bibliile noastre la Evanghelia după Matei capitolul 27, începând de la versetul 27, ca să punem temelia temei despre care voi vorbi, iar după încheierea acestui serviciu de evanghelizare vom avea un serviciu de rugăciune pentru bolnavi.

În ultimul timp am avut foarte multe mărturii despre felul minunat în care a lucrat Domnul prin noua slujbă pe care mi-a dat-o. Aceasta este legătura pe care trebuie s-o iau cu persoanele nepăsătoare sau necredincioase, prin Puterea Sa supranaturală, pentru ca ele să poată fi mişcate  să creadă pentru că, vedeţi voi, vindecarea se odihneşte pe credinţa personală.

Dacă fiecare ar avea credinţă, nu ar fi nici o problemă, dar oamenii aşteaptă ceva deosebit. De aceea, Duhul Sfânt Se plimbă prin mulţime şi descoperă diferite lucruri, ca: „Pe tine te cheamă Cutare sau Cutare…” „Tu vii din locul Cutare sau Cutare…”, „Tu ai făcut asta sau cealaltă…”, etc., iar când oamenii văd şi aud toate aceste lucruri, privesc în sus şi recunosc că numai Dumnezeu le poate face. Atunci ei cred şi pot primi vindecarea.

Sunt însă unii care spun: „Pune-ţi mâinile peste mine şi roagă-te să fiu vindecat.”

Felul acesta de lucrare l-am învăţat noi, aici în America şi este corect şi biblic, dar în Africa şi prin alte locuri nu este aşa, ci oamenii cred şi acceptă vindecarea divină numai dacă văd ceva supranatural, pentru că ei n-au fost învăţaţi nimic despre aceste lucruri.

Ei n-au fost învăţaţi despre vindecarea divină, de aceea când văd aceste lucruri ştiu că Cel ce le face este Dumnezeul cel viu şi Atotputernic. El este Vindecătorul. Când aceşti oameni văd prezenţa Lui în mijlocul bisericii (prin lucrările care se întâmplă), cred şi spun: „Totul este în ordine. De aceasta aveam nevoie.”

Dar noi am fost învăţaţi despre punerea mâinilor peste bolnavi şi alte lucruri de felul acesta. Acesta este motivul pentru care lucrarea Lui nu se poate face cu aşa mare putere în America.

Acum vă rog să nu uitaţi că dacă va fi cu voia Domnului, duminica viitoare dimineaţa, vom avea tema: Vâjâitul de vânt.

Acum însă, vom citi din Matei 27, începând de la versetul 27 la 54:

„Ostaşii dregătorului au dus pe Isus în pretoriu şi au adunat în jurul Lui toată ceata ostaşilor.

L-au dezbrăcat de hainele Lui, şi L-au îmbrăcat cu o haină stacojie.

Au împletit o cunună de spini, pe care I-au  pus-o pe cap, şi I-au pus o trestie în mâna dreaptă. Apoi îngenuncheau înaintea Lui. Îşi băteau joc de El şi ziceau: „Plecăciune Împăratul Iudeilor.”

Şi scuipau asupra Lui, şi luau trestia şi-L băteau în cap.

După ce şi-au bătut astfel joc de El, L-au dezbrăcat de haina stacojie, L-au îmbrăcat cu hainele Lui, şi L-au dus să-L răstignească.

Pe când ieşeau afară din cetate, au întâlnit un om din Cirena numit Simon, şi l-au silit să ducă crucea lui Isus.

Când au ajuns la locul numit Golgota, care înseamnă: „Locul căpăţânii”

I-au dat să bea vin amestecat cu fiere; dar când l-a gustat, n-a vrut să bea.

După ce L-au răstignit, I-au împărţit hainele între ei, trăgând la sorţ, pentru ca să se împlinească ce fusese vestit prin prorocul care zice: „Şi-au împărţit hainele Mele între ei, şi pentru cămaşa Mea au tras la sorţ.”

Apoi au şezut jos şi L-au păzit.

Împreună cu El, au fost răstigniţi doi tâlhari: unul la dreapta şi celălalt la stânga.”

Trecătorii îşi băteau joc de El, dădeau din cap

Şi ziceau: „Tu, care strici Templul şi-l zideşti la loc în trei zile, mântuieşte-Te pe Tine însuţi! Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu coboară-Te de pe cruce!”

Preoţii cei mai de seamă, împreună cu cărturarii şi bătrânii, îşi băteau joc de El şi ziceau:

„Pe alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu Se poate mântui! Dacă este El Împăratul lui Israel, să Se coboare acum de pe cruce, şi vom crede în El!

S-a încrezut în Dumnezeu; să-L scape acum Dumnezeu, dacă-L iubeşte. Căci a zis: „Eu sunt Fiul lui Dumnezeu!”

Tâlharii care erau răstigniţi împreună cu El, îi aruncau aceleaşi cuvinte de batjocură.

De la ceasul al şaselea până la ceasul al nouălea s-a făcut întuneric peste toată ţara.

Şi pe la ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare: „Eli, Eli, lama sabactani?” adică: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”

Unii din cei ce stăteau acolo, când au auzit aceste vorbe, au zis: „Strigă pe Ilie!”

Şi îndată, unul din ei a alergat de a luat un burete, l-a umplut cu oţet, l-a pus într-o trestie, şi i-a dat să bea.

Dar ceilalţi ziceau: „Lasă să vedem dacă va veni Ilie să-L mântuiască.”

Isus a strigat iarăşi cu glas tare, şi Şi-a dat duhul.

Şi îndată perdeaua dinlăuntrul Templului s-a rupt în două, de sus până jos, pământul s-a cutremurat, stâncile s-au despicat,

 mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor care muriseră, au înviat.

Ei au ieşit din morminte, după învierea Lui, au intrat în sfânta cetate şi s-au arătat multora.

Sutaşul şi cei ce păzeau pe Isus împreună cu el, când au văzut cutremurul de pământ şi cele întâmplate,   s-au înfricoşat foarte tare, şi au zis: „Cu adevărat, acesta a fost Fiul lui Dumnezeu.”

Să ne aplecăm puţin capetele pentru rugăciune:

Doamne, noi ştim că Tu eşti Dumnezeu, şi acum, după ce am citit Cuvântul Tău sfânt şi veşnic, putem vedea încă o dată că natura Ta nu s-a schimbat, ci eşti totdeauna Acelaşi Dumnezeu. Se părea că Isus nu avea nici un ajutor atunci când a fost prins de mâinile rebele, zdrobit, scuipat, batjocorit şi atârnat pe cruce, unde Şi-a vărsat Sângele şi a murit. Da, se părea că nicăieri nu este nici un ajutor, căci a strigat: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” dar Tu ai lucrat în momentul în care nu se mai putea face nimic.

Astfel, noi am înţeles, Doamne, că dacă în faţa noastră se află vreun râu peste care nu putem trece, sau vreun munte pe care nu-l putem ocoli, Dumnezeu poate face lucruri pe care nimeni altcineva nu le poate face. Tu eşti Specialist în astfel de situaţii, deoarece eşti Acela care cunoşti adevărul despre acea zi de pe Calvar. Tu, care eşti Dumnezeul cel veşnic, ştiai că acel ceas trebuia să vină, iar când totul s-a împlinit, ai dovedit că eşti Dumnezeu; ai arătat cine este Stăpânul, pentru că ai scuturat pământul şi ai scos afară din morminte sfinţii care dormeau, încât au putut fi văzuţi prin cetate; ai acoperit soarele cu întuneric, dovedind că eşti Dumnezeu.

Lasă-ne să înţelegem, de aici, că atâta timp cât umblăm în Duhul, conduşi de mâna lui Dumnezeu, nu are nici o importanţă cât de rău poate fi viitorul, deoarece chiar dacă în faţa noastră stă Calvarul, Dumnezeu va vorbi la timpul potrivit.

Acum, Dumnezeule Tată, Îţi cerem iertare pentru păcatele şi nelegiuirile noastre. Te rugăm, dă-ne Duhul Tău ca să ne călăuzească. Condu-ne aşa cum Porumbelul L-a condus pe Miel şi ajută-ne să fim ascultători, orice ar veni peste noi, pentru că Tu eşti Acela care faci toate lucrurile bune şi, ca atare, ştim că totul va fi bine.

Fii cu noi astăzi, în timpul acestui serviciu.

Te rugăm să-i salvezi pe toţi cei ce au nevoie de salvare şi care caută mântuirea. Umple-i cu Viaţa veşnică pe care o caută. Te rugăm să-i vindeci pe cei ce sunt bolnavi şi care caută vindecarea.

Ascultă-ne, pentru că Te rugăm aceasta în Numele Fiului Tău, Mântuitorul nostru Isus Hristos. Amin.

În predica din dimineaţa aceasta, aş vrea să vă fac atenţi asupra textului din care voi vorbi despre Acea zi pe Calvar!

S-ar părea că acum nu este timpul potrivit pentru o asemenea temă, dar şi astăzi poate fi o Vinerea mare, deoarece Calvarul trebuie să fie în fiecare zi în amintirea noastră.

Noi am auzit foarte multe lucruri despre Calvar şi am citit foarte multe. Predicatorii au vorbit despre Calvar încă de la începutul timpului; cântăreţii au cântat despre el de-a lungul secolelor, iar profeţii au prorocit cu sute de ani înainte ca să se întâmple lucrurile vestite cu privire la el.

Ziua de pe Calvar este foarte importantă. Este una din cele mai importante zile pe care le-a dat Dumnezeu omenirii. Şi dacă importanţa Calvarului este atât de mare pentru rasa umană, cred că este bine să ne întoarcem, să cercetăm şi să învăţăm ce înseamnă el pentru noi.

Deoarece trăim într-o oră târzie, dorim să aflăm toată importanţa lucrurilor pe care le-a făcut Dumnezeu şi să ştim tot ce a făgăduit El pentru noi. Acesta este motivul pentru care venim la biserică.

De aceea predică predicatorii; de aceea meditează şi studiază ei Scriptura, căutând inspiraţia, căci predicatorul este un slujitor al poporului lui Dumnezeu şi încearcă să găsească ceea ce vrea Dumnezeu să spună poporului Său; ceva care să-i ajute pe oameni.

Poate că el îi condamnă pe oameni pentru păcatele lor, dar prin slujba sa este un ajutor pentru ridicarea lor, astfel încât să părăsească păcatul, să se ridice din starea decăzută în care se află şi să-L slujească pe Dumnezeu. Deci, predicatorii urmăresc şi caută aceste lucruri.

Şi dacă acea zi de pe Calvar este atât de importantă pentru noi, haideţi să privim cele trei lucruri diferite pe care  ni le-a adus ea.  Am putea lua sute, dar în dimineaţa aceasta voi lua doar trei lucruri vitale pe care doresc să le privesc în minutele următoare, ca să vedem ce înseamnă Calvarul pentru noi.

Eu m-am rugat ca fiecare păcătos care se află în locul acesta să fie salvat; fiecare bolnav să-şi ridice privirea spre Dumnezeu şi să plece de aici vindecat; fiecare păcătos, mântuit; fiecare împotrivitor să se întoarcă şi să se ruşineze de sine şi astfel să primească o nouă nădejde.

Prima mare problemă pe care a rezolvat-o Calvarul, pentru noi şi pentru lume, este PĂCATUL

Omul a fost găsit vinovat pentru că a păcătuit şi păcatul trebuia pedepsit, dar nici un om nu a putut plăti preţul ispăşirii. Pedeapsa era atât de mare încât nimeni nu a putut face ispăşirea păcatului.

Eu cred cu adevărat că Dumnezeu a rânduit lucrurile în felul acesta; El a hotărât ca pedeapsa să fie atât de mare încât nici un om să n-o poată plăti, ci doar El însuşi.

Pedeapsa păcatului este moartea şi noi toţi am fost născuţi în păcat, zămisliţi în fărădelege şi am venit în lume prin minciună. Prin urmare, nici unul dintre noi nu a fost vrednic să facă ispăşirea; nici un pământean nu putea face aceasta.

Păcatul nu a început pe pământ, ci în cer. Lucifer, Diavolul, era o creatură condamnată din pricina neascultării de Dumnezeu, încă înainte ca păcatul să lovească Pământul. Păcatul a început în cer, unde Dumnezeu a aşezat îngerii (şi aşa mai departe) pe aceleaşi baze pe care a aşezat şi fiinţele umane.

Acolo se aflau Pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului iar omul a trebuit să aleagă.

Când Lucifer a primit libertatea de a alege între bine şi rău, a dorit ceva mai bun decât avea Dumnezeu, ceea ce a făcut să înceapă necazul, deoarece pentru păcat era dată o pedeapsă şi aceasta era moartea. Dar eu cred că acolo nu era numai moartea, ci era şi Viaţa, iar omul care are Viaţa veşnică nu poate muri niciodată. Cred de asemenea, că există o distrugere completă a sufletului care păcătuieşte, pentru că Biblia spune: „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri.” (Ezechiel 18.4b). Nu omul, ci sufletul care păcătuieşte. Dar şi satana trebuie să moară şi să fie distrus.

Eu nu pot să fiu de acord cu universaliştii, care susţin că Satana va fi mântuit. El a păcătuit şi este originea păcatului. Sufletul lui a păcătuit şi el este un duh. Acest duh va fi anihilat şi nu va mai rămâne nimic din el.

Când păcatul a lovit pământul, la începuturi, căzând din cer peste el ca un cearşaf de întuneric, a paralizat întreaga creaţiune trăgând toate creaturile făcute de Dumnezeu în robie.

Omul a căzut în robia morţii, a bolilor, necazurilor şi durerilor şi, o dată cu el a căzut în păcat întreaga natură. Păcatul era ca un anestezic care paralizează şi astăzi Pământul, iar omul stă fără nădejde, deoarece orice făptură de pe pământ a fost subjugată şi oricine este născut aici, se naşte în păcat.

Acesta este motivul pentru care salvarea trebuia să vină dintr-un loc unde nu era păcat. Ea nu putea veni de pe pământ şi  nici unul dintre noi nu putea să-l salveze pe celălalt. Acesta este motivul pentru care salvarea trebuia să vină de la altcineva.

Când omul şi-a dat seama că este despărţit de Dumnezeu, a devenit un rătăcitor. De atunci, oamenii au muncit din greu, au plâns, au strigat, au rătăcit prin munţi şi prin văi, căutând Cetatea al cărei Meşter şi Ziditor este Dumnezeu. Ei au făcut aceasta deoarece ştiau că dacă vor ajunge din nou în Prezenţa lui Dumnezeu, vor putea să vorbească iar cu El.

Dar nu exista nici o cale de întoarcere. Omul era pierdut şi nu cunoştea calea de întoarcere, de aceea a apucat pe drumul pribegiei, încercând să găsească, undeva, ceva care să îl conducă înapoi la locul pierdut prin căderea în păcat, deoarece ceva din lăuntrul lui îi spunea că vine dintr-un loc desăvârşit.

  Nu există nici o persoană, nici în audienţa din dimineaţa aceasta şi nici printre cei care vor asculta aceste benzi, care să poată ajunge singură la desăvârşire.

Când va naşteţi, voi primiţi o notă de plată pe care credeţi că o veţi achita, dar după prima boală din familie constataţi că aveţi şi mai mult de plătit. Apoi, într-o zi observaţi că părul vostru începe să încărunţească, iar atunci doriţi să fiţi din nou tineri. Asupra voastră este tot timpul ceva, din cauza păcatului, dar în inimă ştiţi că undeva există Desăvârşirea şi o doriţi; ştiţi că undeva există Ceva.

Acesta este motivul pentru care păcătosul doreşte această desăvârşire şi tânjeşte după ea.

O fată tânără şi frumoasă îşi va tăia părul ca să fie mai plăcută; îşi va farda faţa ca să fie mai atrăgătoare şi  va îmbrăca haine care-i vor scoate în evidenţă formele trupului. De ce? Ea caută ceva şi acesta este singurul lucru pe care-l poate găsi; tânjeşte după ceva…dar prin ceea ce face, ea îi provoacă pe bărbaţi s-o fluiere, să strige după ea şi s-o dorească.

Tinerii fac acelaşi lucru căutând să fie atrăgători în faţa femeilor. Vecinii îşi vor construi case mai arătoase, ca să fie deosebite şi mai frumoase decât ale celorlalţi, etc.

 Acest lucru este valabil pentru toate timpurile, căci oamenii caută ceva, dar nu au putut să-L găsească niciodată în felul acesta.

Astfel, o doamnă tânără va găsi o altă doamnă tânără care va fi mai populară decât ea; vecinul va găsi o casă mai frumoasă decât a lui; o femeie va găsi o altă femeie care va fi astfel îmbrăcată încât va arăta mai bine decât ea, etc.

Vedeţi, în noi este ceva care ne face să căutăm, să dorim Ceva, iar aceasta ne face să ne simţim pierduţi. Noi dorim tot timpul să găsim acel Ceva care să ne aducă satisfacţie, care să ne stâmpere foamea şi setea lăuntrică, dar singuri nu Îl vom putea găsi.

De-a lungul veacurilor, fiinţele umane au încercat mereu să-L găsească şi au plâns după El. Oamenii au strigat şi au făcut tot ce au ştiut că este bine ca să ajungă la El, dar nu L-au putut găsi în lumea aceasta.

Dar aceasta, până într-o zi, iar acea zi a fost Ziua de pe Calvar, când a venit jos Unul – Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. El a venit din glorie şi ne-a dăruit Calvarul. Aceasta a fost ziua în care preţul a fost plătit, când problema păcatului a fost rezolvată pentru totdeauna, deschizându-ne astfel calea spre acel „Ceva” după care însetam şi flămânzeam. El ne-a dus în locul dorit.

Nu există nici un om care să fi trecut pe la Calvar, care să fi văzut cum a fost trecut el şi să rămână totuşi acelaşi! Tot ce a dorit sau a aşteptat el, a fost câştigat acolo şi îi este dăruit când ajunge la Calvar.

Acea zi de pe Calvar a fost atât de importantă încât a zguduit lumea. Da, când Isus a murit pe Calvar, plătind astfel preţul păcatului, toată lumea a fost zguduită; toată această lume păcătoasă care se afla în întunericul păcatului.

Astfel, soarele  s-a coborât în mijlocul zilei într-o proşternere nervoasă, pământul s-a cutremurat, stâncile  s-au despicat, mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor care muriseră, au înviat. De ce? Pentru că Dumnezeu a nimicit puterea întunericului pe Calvar. Acolo, El l-a rănit de moarte pe acel animal numit Satana, biruindu-l pentru totdeauna.

El este cel care luase Lumina de la rasa umană. Şi oricine ştie că un animal rănit este mult mai periculos decât unul sănătos – el răcneşte cu multă furie când este zdrobit.

Satana a fost biruit pe Calvar, iar Pământul a dovedit aceasta. De ce? Pentru că la Calvar a fost plătit cel mai mare preţ care a fost plătit vreodată – şi singurul care este valabil.

Da, acolo a fost plătit marele preţ al salvării. Acesta este primul lucru realizat pe Calvar, iar Cel care l-a înfăptuit este Dumnezeu. Nici un om nu ar fi fost în stare să facă aceasta, nici unul nu ar fi fost capabil s-o facă! Dar a venit Dumnezeu însuşi. El S-a făcut Om, a trăit o viaţă umană, cu dorinţele umane, iar în final a fost răstignit pe Calvar.

Când Satana se gândea că El nu va face aceasta, a venit în Ghetsimane. Ca om, El a trecut prin toate ispitele, la fel ca orice alt om, dar le-a biruit şi a plătit preţul pentru noi. Aceasta a făcut ca Pământul să se întunece – ca un anestezic pentru operaţie.

Vedeţi, când doctorul îi dă pacientului un anestezic, ce face mai întâi? Loveşte uşor cu palma locul unde va intra acul.

Atunci când Dumnezeu face o operaţie bisericii, lumea primeşte un anestezic: natura are o convulsie.

Fără îndoială, trupul de carne al lui Dumnezeu a murit. Acela a fost ceasul după care lumea privea de mult timp, cu toate că mulţi nu înţelegeau aceasta.

La fel este şi astăzi. Mulţi privesc după aceste lucruri şi totuşi nu le recunosc; nu recunosc calea de ieşire, de aceea continuă să caute plăceri în lucrurile lumii. Ei cred că aceste plăceri pot fi o cale de ieşire dar se înşeală.

Acea zi de pe Calvar a fost vestită prin multe semne. Multe umbre din Vechiul Testament au vestit-o prin miel, prin viţel, prin turturică şi prin toate celelalte simboluri, dar noi ştim că ele nu au putut birui moartea. De ce? Pentru că Satana avea pământul şi noi ştim că el s-a plimbat în sus şi-n jos pe pietrele scânteietoare ale Pământului. (Lucifer era un fiu al zorilor şi a păşit pe pământ încă din vremea când acesta era doar un vulcan în flăcări). Şi vedeţi, aceleaşi pietre şi acelaşi pământ s-a cutremurat când Isus a murit pe Calvar. Atunci preţul răscumpărării a fost plătit şi robia Satanei ruptă; atunci Dumnezeu a pus în mâna omului ceea ce căuta, ca să nu mai plângă.

Pe Calvar, El a zdrobit coloana vertebrală a Satanei; a rupt coloana vertebrală a păcatului şi a bolii, ceea ce a făcut ca fiecare fiinţă muritoare de pe Pământ să fie readusă în prezenţa lui Dumnezeu, cu păcatele iertate.

Aleluia! Păcatele noastre sunt iertate! Satana nu ne mai poate învinui în faţa lui Dumnezeu, pentru că a fost stabilită „o legătură telefonică”; a fost croită o cale spre glorie.

Calvarul îl aduce pe fiecare om pe drumul accesibil al salvării..

Dacă un om este plin de păcate, poate fi conectat din nou la „vechea centrală”. Cum? Prin faptul că păcatele lui au fost plătite. Glorie!

Tu spui: „Eu nu sunt demn de aceasta!” Sigur că nu eşti şi nici nu vei putea fi vreodată, dar Unul care este vrednic a luat locul tău, iar aceasta te face liber. Nu mai trebuie să-ţi faci probleme; nu mai trebuie să cauţi potolirea sufletului tău în plăcerile lumii, deoarece;

Acolo este o fântână plină cu sânge,

Din venele lui Emanuel.

Unde păcătoşii se afundă,

Scăpând de orice pată de vină.

Tu nu vei pieri pentru că acolo este un drum, o cale care se numeşte „calea sfântă.” Cei murdari nu pot merge pe ea, ci trebuie să treacă mai întâi pe la Fântână. Abia după aceea intră pe cale.

El a biruit puterea Satanei şi a deschis porţile închisorii iadului, pentru ca orice om care a fost închis în închisoare, şi care se temea de moarte, să fie eliberat. Pe Calvar, El a deschis toate uşile celulelor şi i-a eliberat pe toţi captivii, de aceea tu nu mai trebuie să te întorci la păcat; nu mai trebuie să-ţi dai mădularele în stăpânirea Satanei, bând, fumând, jucând jocuri de noroc, minţind, etc., ci să devii cinstit şi drept. Atunci Satana nu-ţi mai poate face nimic pentru că ai ieşit de sub stăpânirea lui şi ai intrat la Viaţă.

De acum eşti ancorat de Stânca veacurilor şi nimic nu te mai poate smulge de acolo: nici un vânt, nimic! Nici chiar moartea nu te mai poate despărţi de dragostea lui Dumnezeu care este în Isus Hristos.

Aceasta înseamnă Calvarul: eliberarea omului de sub robia păcatului. Omul, care odată era cuprins de frica morţii, acum nu mai trebuie să se teamă. Omul care caută Cetatea al cărei Meşter şi Ziditor este Dumnezeu, poate să păşească pe calea sfântă şi să caute Faţa Lui sfântă pentru că este liber. El nu mai trebuie să-şi facă niciodată probleme, pentru că există o cale de a cunoaşte dacă suntem drepţi sau nu! Dumnezeu ne-a dat Viaţa şi păcatul nostru este şters, pentru că în acea zi de pe Calvar a fost plătit preţul.

Nu este de mirare că văzând aceste lucruri poetul a spus:

Între pământul despicat şi întunecatul cer,

Salvatorul meu Şi-a plecat capul şi a murit.

Vălul ridicat a descoperit calea

 Spre bucuriile cereşti şi ziua fără sfârşit.

Avraam nu şi-a făcut niciodată probleme în timp ce traversa ţara în căutarea Cetăţii.

Nici păcătoşii nu trebuie să-şi facă probleme dacă pot fi salvaţi sau nu. Bolnavii nu trebuie să-şi facă probleme dacă vor fi vindecaţi sau nu, pentru că perdeaua deschisă în acea zi pe Calvar a descoperit calea spre biruinţa totală. Dumnezeu ne-a dat puterea Duhului Său ca să trăim biruitori asupra tuturor lucrurilor, cerându-ne în schimb un singur lucru: să credeam aceasta. Să credem că El a realizat aceasta pentru noi în acea zi pe Calvar.

Niciodată, în toată Istoria lumii, nu a fost o zi ca aceasta şi nici nu va mai fi alta.  Nu mai este nevoie de alta pentru că preţul a fost plătit atunci şi noi suntem răscumpăraţi.

Slavă lui Dumnezeu, căci suntem salvaţi!

Să nu vă mai faceţi probleme cu privire la aceasta, pentru că nu mai este nici o îndoială în această privinţă. Totul a fost îndepărtat. Perdeaua este ridicată şi noi am fost puşi pe cale. În faţa noastră nu mai este nici o piedică; trebuie doar să credem şi să mergem înainte; să mergem direct în prezenţa marelui Dumnezeu.

Avraam şi toţi ceilalţi pelerini ştiau încotro se îndreaptă în timp ce căutau Cetatea al cărei Meşter şi Ziditor este Dumnezeu. Ei ştiau că se întâmplă ceva cu pământul; că este paralizat, căci era bântuit de cutremure, furtuni, războaie şi crime; lupul îl mănâncă pe miel, iar leul pe bou.

Aceste lucruri nu sunt corecte, undeva este ceva greşit. Ei ştiau că ceea ce se petrece este greşit. Astfel, fratele îl ucide pe fratele său; tatăl îşi ucide fiul şi fiul îşi ucide tatăl. Vedeţi, este ceva pe dos: omul îmbătrâneşte şi moare asemenea unei flori care se ofileşte şi dispare. Copacii cresc, dar mor şi ei; munţii se schimbă; mările seacă; apele scad, etc.

Şi Avraam a văzut că ceva este pe dos, de aceea era în căutarea unei Cetăţi în care nu se va întâmpla niciodată aşa ceva. El ştia că dacă va putea să ajungă vreodată din nou în prezenţa Aceluia care face toate lucrurile bune, va putea să vorbească din nou cu El.

Oh, păcătosule, ce har ai în dimineaţa aceasta să ştii că ai primit calea! Acea zi de pe Calvar ne-a deschis calea pe care au căutat-o şi au dorit s-o ştie toţi patriarhii.

Calvarul ţi-a adus această cale liberă.

Cum ai mai putea să te întorci înapoi? Cum ai mai putea să te uneşti cu o denominaţiune?  Cum ai mai putea să te întorci şi s-o înlocuieşti cu plăcerile lumii? De ce să nu accepţi şi tu această cale?

Perdeaua deschisă a adus omul înapoi, în prezenţa lui Dumnezeu, eliberându-l de orice păcat sau de orice alt lucru asemănător. El a pus totul înaintea noastră, deschizând calea spre cer, spre pace, bucurie şi viaţă veşnică. Totul este chiar înaintea noastră.

Acea zi de pe Calvar a însemnat moartea pentru puterea Satanei. Atunci totul s-a terminat.

Eu pot să-L văd pe Domnul Isus stând acolo. El era simbolizat de mielul din Eden, prima umbră care ne-a fost dată referitor la El, când Abel i-a adus lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain, prin credinţă.

El l-a legat probabil cu o viţă de vie  la gât şi l-a aşezat pe o piatră, după care a luat o altă piatră ascuţită, ca un cuţit, şi l-a lovit cu ea până a murit, în timp ce lâna îi era înmuiată în propriul sânge; în timp ce era spălat în propriul sânge.

Acest miel era o umbră, dar în acea zi de pe Calvar nu a mai fost un miel al acestui pământ, ci era Mielul lui Dumnezeu care a murit scăldat în propriul Său sânge. El a fost lovit, zdrobit, scuipat, trântit, biciuit, etc, suportând toate torturile posibile, în timp ce Sângele îi curgea din tot trupul.

Când mielul lui Abel a murit, a vorbit o limbă pe care Abel nu a putut s-o înţeleagă: aceasta a fost un behăit.

Când Mielul lui Dumnezeu a murit în acea zi pe Calvar, a vorbit într-o limbă pe care nici unul din cei prezenţi nu a putut s-o înţeleagă: „Eli, Eli, lama sabactani?” („Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”).

Acesta este Mielul lui Dumnezeu care a fost zdrobit pentru păcatele noastre; adevăratul Miel la care s-a gândit Abel când privea spre făgăduinţa referitoare la „sămânţa femeii”.

El este „Piatra dezlipită din munte fără ajutorul vreunei mâini”, despre care vorbeşte Daniel 2.45.

El este „Roata din mijlocul roţii”, despre care vorbeşte prorocul Ezechiel. Tot ce au văzut profeţii în viziunile primite de-a lungul anilor, s-a împlinit în acea zi pe Calvar.

Atunci a fost zdrobită coloana vertebrală a satanei; atunci a fost zdrobit păcatul.

Deci, mai întâi, am încercat să vedem ce înseamnă acea zi de pe Calvar pentru omenire.

Apoi, am văzut ce a adus ea pentru noi.

Şi în al treilea rând, vom vedea ce trebuie să facem noi pentru acea zi.

Mai întâi, am văzut că acea zi de pe Calvar este cea mai importantă zi din toată Istoria omenirii, deoarece acolo a fost plătit preţul pentru păcat şi a fost zdrobită puterea Satanei, iar acum dorim să ştim ce avem noi de făcut.

Când Isus a murit, în acea zi pe Calvar, a plătit preţul pentru păcatele noastre şi a deschis o cale ca să-L putem urma.

Primul Adam a fost călăuzit de Duhul care controla întreaga natura, dar prin căderea în păcat a pierdut această legătură, ducând întreaga creaţie în moarte. Atunci a venit al doilea Adam, Hristos, care  ne-a răscumpărat din robia morţii, în acea zi de pe Calvar, şi a creat o cale pentru a-L putea urma.

Când a murit pe Calvar, El a făcut o cale pentru noi. Apoi, a trimis din  nou Duhul Sfânt pe Pământ pentru ca tu şi eu să trăim prin El. Aceasta înseamnă Calvarul pentru noi: să-L urmăm pe El.

Deci, mai întâi am văzut cum a murit El pentru noi, iar acum vedem ce trebuie să facem noi în schimb. Ce trebuie să facem noi, eu şi tu? Noi spunem: „Eu apreciez tot ce a făcut El pentru mine. Este minunat!” dar nu este destul, ci trebuie să şi acceptăm ceea ce a făcut El, iar „a accepta ceea ce a făcut”, înseamnă „a-L primi pe Hristos în inimă.” Abia atunci suntem eliberaţi de păcat. După aceea nu mai avem nici un păcat şi nici nu mai putem păcătui vreodată.

Sacrificiul Său desăvârşit ne face şi pe noi desăvârşiţi, deoarece a spus: „Voi fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru Cel ceresc este desăvârşit.” (Matei 5.48).

Atunci nu ne mai poate atinge nimic, deoarece suntem făcuţi desăvârşiţi în prezenţa lui Dumnezeu.

Prin păcatul din Eden, noi ne-am pierdut poziţia şi legătura cu Dumnezeu, iar dacă astăzi mai încercăm să privim în urmă, spre locul unde am fost, Jertfa Lui nu înseamnă nimic pentru noi.

Oh, nu poţi vedea aceasta, biserică?

Noi nu mai trebuie să facem aceasta! Dacă totuşi cineva mai priveşte în urmă, la ceea ce a făcut, este pierdut de la început.

Nu mai privi spre ceea ce ai făcut tu, ci priveşte la ceea ce a făcut El pentru tine în acea zi pe Calvar, deoarece acolo a fost plătit preţul pentru tine şi a fost rezolvată problema ta.

Păcatele tale, care erau cum e cârmâzul, au devenit albe ca zăpada, iar dacă au fost roşii ca purpura, s-au făcut albe ca lâna, iar acum nu mai ai nici un păcat. Eşti desăvârşit. Nu mai contează ce ai făcut,  nici ce faci – tu eşti totuşi fără păcat. De ce? Câtă vreme Îl accepţi pe Isus Hristos ca Mântuitor personal, păcatele tale sunt iertate, şterse şi uitate. Orice ai făcut este iertat, şters şi uitat.

Ce a urmat după această iertare? Ţi-a dat Duhul Sfânt ca să-L poţi urma şi ca să poţi face şi tu ceea ce a făcut El pentru cei ce vin după tine.

El a fost un Om; Omul desăvârşit, care Şi-a dat viaţa pentru noi, devenind astfel Exemplul nostru.

Acum, ce trebuie să facem noi?

Primul lucru pe care vreau să vi-l spun este că Isus nu a trăit niciodată pentru Sine. Viaţa Lui S-a dăruit pentru alţii – aceasta este Viaţa veşnică desăvârşită.

Dacă mergeţi la biserică şi faceţi fapte bune, este minunat, dar dacă trăiţi numai pentru voi înşivă, nu posedaţi încă Viaţa veşnică.

Viaţa veşnică înseamnă a trăi pentru alţii.

Cineva spunea odată: „Cum poţi să-l iubeşti pe un om care te vorbeşte de rău?”

O poţi face pentru că tu nu mai trăieşti pentru tine însuţi, ci trăieşti pentru alţii. Acesta este motivul pentru care îl poţi iubi.

Tu ai devenit fiul lui Dumnezeu.

Vedeţi, aceasta s-a întâmplat cu Isus. Ei L-au ucis, iar El a murit ca să-i poată salva pe asasinii Săi. Aceasta este Viaţa veşnică, iar când o primeşti în inima ta, eşti în faţa cerului. Atunci poţi sacrifica toate lucrurile tale şi să le dai altora, aşa cum îşi dă oaia lâna.

Priveşte la Calvar!

Aceasta trebuie să facă Tabernacolul acesta, întregul popor. Da, voi trebuie să înţelegeţi cine sunteţi şi care vă este scopul. Să nu mergeţi la biserică numai ca să cântaţi cântări cu gura sau cu instrumentele muzicale, deoarece biserica este un loc de corectare: este locul din care începe judecata, pentru că „judecata începe de la casa Domnului.”  Noi trebuie să fim morţi pentru noi înşine şi vii pentru Hristos. Numai atunci putem păşi pe calea pregătită de El: jertfindu-ne pe noi înşine şi păşind pe urmele Lui, în slujba Lui.

Dacă Îl vom urma pe El, vom trăi viaţa pe care a trăit-o El, ceea ce este minunat.

Isus ne-a vorbit despre acest lucru, de aceea vă rog să-mi daţi voie să vă dau câteva citate.

Ascultaţi cu atenţie:

Isus a spus că „atunci când va veni Fiul omului, în slava Sa…toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărţi pe unii de alţii cum desparte păstorul oile de capre;

Şi va pune oile la dreapta, iar caprele la stânga Lui.

 Atunci va zice celor de la stânga Lui (caprelor): „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor…căci am fost flămând şi nu Mi-aţi dat să mănânc; Mi-a fost sete şi nu Mi-aţi dat să beau;

Am fost străin şi nu M-aţi primit; am fost gol şi nu M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi în temniţă, şi n-aţi venit la Mine!”

Iar celor de la dreapta Sa (oilor), le va zice:

„Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu…căci am fost flămând şi Mi-aţi dat să mănânc; Mi-a fost sete şi Mi-aţi dat de băut; am fost străin şi M-aţi primit;

am fost gol şi M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi aţi venit la Mine să Mă vedeţi; am fost în temniţă şi aţi venit la Mine.” (Matei 25.31,33,41-43,34-36).

Să nu scapi aceasta, biserică! Să păstraţi întotdeauna aceste cuvinte în inima voastră, căci veţi face aceste fapte în mod inconştient. Creştinul nu face aceasta pentru că este o datorie, ci pentru că aşa simte din inima lui.

Dacă un om vă dă ceva pentru că aşa se cuvine, sau vă hrăneşte pentru că aşa trebuie, să ştiţi că are o idee greşită. Aceste fapte trebuie să curgă de la sine, pentru că aceasta este viaţa voastră adevărată.

Dacă citiţi mai departe, veţi vedea că acele capre au fost foarte surprinse de cuvintele Domnului, de aceea L-au întrebat:

„Doamne, când Te-am văzut noi flămând sau fiindu-ţi sete, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit?” (v. 44).

De ce n-au înţeles ei aceasta? Pentru că aceste fapte sunt făcute de la sine, din dragoste; pentru că Viaţa Lui locuieşte în voi.

O, Doamne, îngăduie ca oamenii să vadă ce înseamnă Calvarul pentru noi!

Vedeţi, ei L-au întrebat sincer: „Doamne, când ai fost în aceste situaţii, căci noi n-am ştiut niciodată?”

Priviţi ce le-a răspuns Isus: „Adevărat vă spun că, ori de câte ori  n-aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie nu Mi le-aţi făcut.” (v. 45).

Viaţa veşnică este viaţa altruistă (pentru alţii). Nu ceva pe locul al doilea, nu doar un gând bun, ci voi sunteţi atât de morţi pentru lucrurile acestei lumi şi atât de vii pentru Hristos, încât păşind pe urmele Lui faceţi aceste fapte de la sine, ca pe ceva normal. Nu ştiţi cum, dar le faceţi pur şi simplu.

Nu „pentru că Domnul doreşte să fac lucrul acesta”. Nu aşa! Ci pentru că eşti o parte din El, Duhul Lui locuieşte în tine şi te călăuzeşte să acţionezi în totul aşa cum lucrează El. Înţelegeţi aceasta?

Dar nu uitaţi: „Multe căi pot părea bune omului, dar la urmă se văd că duc la moarte.” (Proverbe 14.12).

Şi: „Nu oricine-Mi zice: „Doamne, Doamne”, va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri.” (Matei 7.21), din toată inima şi fără constrângere.

În acea zi, pe Calvar s-a plătit preţul pentru ca noi să putem merge pe această cale şi nu doar să spunem că o facem.

„Uneori, văduvei lui Jones i se termină cărbunii şi atunci mă duc şi-i duc alţii.” Sau: „Am văzut că fratele Cutare are nevoie de un costum nou, aşa că i-am cumpărat unul. Binecuvântat să fie Domnul, căci prin aceasta am putut arata că sunt creştin.”

O, Doamne, dar în realitate tu eşti un egoist; un mizerabil; un făţarnic! De ce? Pentru că Cuvântul Său spune:

Când faci milostenie, să nu ştie stânga ce face dreapta.” (Matei 6.3).

Să fii atât de mort în Hristos, încât să faci acest lucru indiferent de împrejurări. De ce? Pentru că aceasta este natura ta; acesta este felul tău de a fi. Faci aceasta pentru că aceasta este Viaţa care locuieşte în tine. Eşti născut din nou din acel Duh şi El locuieşte şi trăieşte în tine.

Oh, simţi prezenţa acestui Duh binecuvântat în viaţa ta?

Poţi spune şi tu la fel ca Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine.”? (Galateni 2.20).

Poate cineva spune: „Frate Branham,  am vrea să ştii că noi suntem creştini. Noi îi ajutăm pe oameni…”

O, Doamne! Să vă fie ruşine! Acesta nu este creştinism! Creştinul adevărat face aceste lucruri de la sine; el uită binele pe care-l face altora.

Hristos Şi-a subordonat pe deplin viaţa lui Dumnezeu; El S-a făcut pe Sine un slujitor al oamenilor şi Şi-a dat de bună voie viaţa pentru ei. N-a fost obligat s-o facă şi nici n-a făcut-o din invidie sau ca să Se laude. El nu a spus niciodată: „Acum, fraţilor, trebuie să-mi fiţi recunoscători pentru că am venit să mor pentru voi!” Nu a spus nici un cuvânt despre aceasta, ci Şi-a dat pur şi simplu viaţa pentru noi. De ce? Pentru că Dumnezeu era în El.

Cel care ne face să fim altruişti, să privim la necazurile altora, este Dumnezeu în noi.

Vedeţi, El pune oile într-o parte şi caprele în alta.

Una din aceste două grupe va spune: „Bine, Doamne, dar n-am făcut noi asta şi cealaltă?”, dar El le va răspunde: Niciodată nu v-am cunoscut; depărti-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelegea.” (Matei 7.23).

O, dacă Biserica ar putea înţelege acest lucru fundamental!

Viaţa veşnică nu este ceva ce încerci să faci de la tine însuţi, ci este ceva ce s-a născut în tine.

Să mă ierte prietenii mei penticostali pentru ceea ce voi spune acum, dar ei au primit o pată, o bubuliţă care se manifestă prin muzică; prin cântece săltăreţe şi ritmate. Astfel, bat din palme şi lovesc tamburinele strigând, dar toate acestea sunt doar emoţii.

Mie îmi place muzica şi sunt de acord să batem din palme. Este adevărat că trebuie să avem aceasta printre noi, dar problema este că voi aţi lăsat lucrurile mari nefăcute; aţi pus deoparte lepădarea de sine.

Dacă Dumnezeu trăieşte cu adevărat în voi, veţi face de la sine ceea ce este drept. Nu va trebui să vă gândiţi mai dinainte ce trebuie să faceţi, ci le veţi trăi pur şi simplu. Atunci priviţi, vedeţi cum mergeţi şi veţi şti dacă sunteţi pe cale sau nu.

Aceasta este însemnătatea Calvarului pentru noi: în acea zi ne-a fost deschisă calea spre cer.

Acum gândiţi-vă la faptul că voi nu puteţi fi jumătate oaie şi jumătate capră. Cele două naturi nu se pot amesteca. Există oameni care spun: „Ştii ceva? Noi avem un grup organizat care-i ajută pe săraci.”

Acest lucru este bun; problema este că aţi sunat din trâmbiţă lăudându-vă cu aceasta. Să nu procedaţi niciodată aşa! Faceţi binele în ascuns, pentru că aşa ne-a învăţat Isus.

Nu este greu să daţi un pahar de apă unui om însetat, problema este ca voi să puteţi simţi cu el. Dacă vedeţi un om necăjit, să simţiţi cu el ca şi cum voi aţi trece prin acel necaz. Vedeţi, să nu treceţi nepăsători mai departe, ci să trăiţi pentru el.

Voi nu puteţi fi jumătate oaie şi jumătate capră.

Dacă spuneţi: „O, biserica noastră s-a organizat şi ne ocupăm de ajutorarea săracilor, aşa că facem aceasta, aceea şi cealaltă.”

Să nu uitaţi însă un lucru: dacă faceţi aceste lucruri de la voi înşivă, fără să posedaţi Viaţa lui Hristos în voi, totul este în zadar, deoarece Pavel a spus în 1 Corinteni 13.3: „Chiar dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars, şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic.”

Ştiu că aceste cuvinte sunt tari, dar acesta este adevărul. Voi trebuie să recunoaşteţi că nu aveţi nici un merit şi că cel ce a făcut totul pentru voi este CALVARUL.

Oamenii privesc Calvarul şi spun: „O, da, este minunat!” dar nu este aşa, ci dacă Fiul lui Dumnezeu a mers la Calvar ca să fie crucificat, fiecare fiu care vine la El trebuie să urmeze aceeaşi cale, adică să treacă pe la Calvar. El trebuie să trăiască acea zi pe Calvar, pentru că aceasta rezolvă problema păcatului.

Voi nu deveniţi creştini prin strângerea mâinii predicatorului, nici prin aderarea la o biserică, nici printr-o recomandare sau datorită unei meserii, ci prin NAŞTERE. El nu vă dă niciodată o recomandare sau o diplomă, ci vă dă o NAŞTERE. Prin aceasta venim în trupul Lui şi prin aceasta vom trăi o viaţă creştină.

Dar fiţi atenţi: nu există nici o fiinţă care să fie jumătate oaie şi jumătate capră. Deci, ori eşti oaie, ori eşti o capră.

Dacă cineva face fapte bune şi se gândeşte că ele îi asigură Împărăţia lui Dumnezeu, să ştiţi că n-a trăit încă acea zi pe Calvar. Legea este cea care a cerut fapte dar la Calvar El a adus ziua harului, prin care noi putem intra înăuntru, în Hristos, ca fii şi fiice ale lui Dumnezeu, nu să fim doar membri într-o organizaţie.

Aceasta a realizat pentru noi acea zi pe Calvar. Aceasta este semnificaţia ei pentru tine, de aceea, dacă vrei, urmează-L şi trăieşte ca Isus.

Râul nu curge în acelaşi timp şi în sus şi în jos, ci are doar o direcţie. Asemenea lui, Duhul lui Dumnezeu are o singură cale, de aceea voi nu puteţi amesteca lucrurile, ci trebuie să urmaţi acea cale.

Priviţi la Isus!

El a spus: „Adevărat, adevărat vă spun, că cine crede în Mine, va face şi el lucrările pe care le fac Eu; ba încă va face altele şi mai mari decât acestea, pentru că Eu Mă duc la Tatăl.” (Ioan 14.12).

Ceea ce spun acum nu o fac pentru biserica de aici, ci pentru critici, deoarece aceste benzi vom merge în toată lumea.

  Adesea am fost întrebat: „Tu chiar crezi tot ceea ce este scris în Biblie?”

Isus a spus: „Lucrările pe care le fac Eu, le veţi face şi voi; ba încă veţi face altele şi mai mari decât acestea, pentru că Eu mă duc la Tatăl.”

O, cât de rătăcit poţi fi, domnule! Cât de lipsit de orientare! Prin concepţia ta intelectuală şi mintală, ai ajuns să aiurezi. Bunul meu prieten pierdut, oare chiar nu poţi înţelege că această Biblie nu poate fi înţeleasă decât prin descoperire divină?

Isus I-a mulţumit Tatălui  că a ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-a descoperit pruncilor.

Priviţi ce a spus El: „Lucrările pe care le fac Eu… (El le face chiar acum).

Da, „Lucrările pe care le fac Eu”,  adică vindecarea bolnavilor, deschiderea ochilor orbilor, etc, „le veţi face şi voi. Dacă veţi crede în Mine, veţi face aceste lucrări; ba încă veţi face altele şi mai mari decât acestea; pentru că Eu Mă duc la Tatăl.”

„Peste puţină vreme, lumea nu mă va mai vedea, dar voi Mă veţi vedea.” (Ioan 14.12,19).

 „Eu voi ruga pe Tatăl şi El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac;

şi anume, Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte; dar voi Îl cunoaşteţi pentru că rămâne în voi, şi va fi cu voi.”

Observaţi. Marea lucrare este aceea de a avea Puterea în biserică; nu numai de a vindeca bolnavii prin rugăciune, de a scoate dracii prin rugăciune, etc. Lucrarea mai mare decât aceasta este aceea de a împărţi viaţa veşnică necredincioşilor.

Duhul Sfânt a venit şi a pus Viaţa veşnică în mâinile bisericii. Aceasta este însemnătatea Calvarului.

El ia oameni decăzuţi şi umiliţi şi îi ridică la starea de fii şi fiice de Dumnezeu, dându-le putere să vindece bolnavii şi să împartă viaţa veşnică. Prin aceasta, ei aduc ascultătorii la credinţă, prin Duhul sfânt, aşa că oamenii care erau cândva necredincioşi, devin credincioşi şi împart şi ei viaţa veşnică.

Ce lucru mare este să-i spui acestei femei bolnave care zace aici: „Eu pot să mă rog cu credinţă pentru tine”, şi să fie vindecată. Da, acesta este un lucru mare; este ceea ce a făcut şi Domnul când a fost pe pământ, dar El a spus: „veţi face lucruri mai mari decât acestea.”

„O, Eu vă voi da putere nu numai ca să-i readuceţi la viaţă prin vindecarea trupului bolnav, ci ca să le daţi Viaţa veşnică, încât să trăiască pentru veşnicie.”

Oh, voi oameni nenorociţi, săraci, orbi şi goi, cum puteţi nesocoti aceste cuvinte? Nu vedeţi ce lucru mare se ascunde aici? Este cel mai mare lucru posibil: să împarţi Viaţa veşnică oamenilor.

Ce este viaţa veşnică? Viaţa pe care a trăit-o El. Viaţa care era în El, împărţită altora. Poate vreun om să facă aceasta? Fiul lui Dumnezeu poate.

Isus a spus: „Celor ce le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; şi celor ce le veţi ţine, vor fi ţinute.” (Ioan 20.23).

Aici, catolicii si mulţi alţii, fac o mare greşeală, spunând: „Noi putem ierta păcatele.”

Cum spune Biblia că au iertat apostolii păcatele? Petru a răspuns la această întrebare în ziua de rusalii, când cei prezenţi au întrebat:

Fraţilor, ce să facem ca să fim salvaţi?” (Fapte 2.37). Ei au lăsat deoparte toate învăţăturile lor şi i-au întrebat pe apostoli ce au de făcut. Atunci Petru s-a ridicat plin de Duhul Sfânt şi le-a spus: „Pocăiţi-vă şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos…” De ce?  „spre iertarea păcatelor voastre.” Aici se ascunde un lucru mare.

Câţi dintre predicatorii prezenţi în dimineaţa aceasta aici, câţi din cei prezenţi sau câţi din cei ce vor asculta aceste benzi, în toată lumea, vreţi să mergeţi la Calvar? Câţi vreţi să vedeţi ce a făcut Dumnezeu pentru voi acolo, să uitaţi crezurile voastre denominaţionale şi să predicaţi Evanghelia?

Aleluia! această problemă este în mâna voastră, acum, ce veţi face?

Pocăinţa şi iertarea păcatelor trebuie predicate în Numele Lui, în toată lumea, începând din Ierusalim.

Ce înseamnă Calvarul pentru tine? Ce a făcut acea zi pentru tine? Te-a plictisit cu o teologie? Te-a făcut o cămaşă înfoiată (un încrezut), sau te-a făcut un creştin adevărat? Vinde totul!

Aleluia! Păcatele noastre sunt iertate. Îţi mulţumesc, Isuse.

Veţi face lucrări mai mari decât acestea.” adică, veţi aduce iertarea păcatelor în Numele lui Isus Hristos. 

Dar vedeţi, crezurile voastre denominaţionale vă ţin legaţi într-un loc în care mai cochetaţi cu lumea.

Arătaţi-mi un bărbat sau o femeie care pot veni la Calvar încercând să fie mari, pentru că cineva a spus ceva…Spuneţi-mi dacă puteţi privi Calvarul în faţă.

Cum puteţi spune că aţi trăit acea zi pe Calvar şi totuşi să veniţi afară ca o cămaşă înfoiată? Cum puteţi merge la amvonul unei organizaţii să predicaţi o doctrină omenească? De ce nu vreţi să vă smeriţi în faţa Cuvântului lui Dumnezeu?

Dacă veţi merge vreodată la Calvar, când vă veţi întoarce de acolo, veţi fi nişte oameni smeriţi.

Cum este posibil să doriţi să fiţi cineva într-o organizaţie religioasă şi să purtaţi o pană în pălărie, când Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, S-a smerit pe Sine într-atât încât trupul Lui a fost zdrobit, faţa scuipată, iar pe Calvar a fost dezbrăcat de hainele Sale şi crucificat gol în faţa mulţimii adunate? El S-a umilit în toate dispreţuind ruşinea.

Cum este posibil să mergeţi la Calvar şi să vă întoarceţi de acolo aceiaşi oameni vechi?

Poate cineva spune: „Bine, dar voi fi batjocorit!” O, lasă-i să te lovească! Trăieşte ziua ta pe Calvar, pentru că Dumnezeu are calea Lui cu tine.

Haideţi să ne rugăm:

Doamne, oh, Dumnezeule, ia-ne pe toţi cu Tine la Calvar, chiar acum. Ajută-ne să ne lepădăm de noi înşine, Doamne, să punem deoparte frica de oameni; de ceea ce vor spune alţii despre noi, pentru că şi El a fost batjocorit de toţi şi luat în râs, dar a fost ascultător până la moarte. El a dispreţuit ruşinea rămânând ascultător chiar şi în faţa guvernanţilor acelui timp, care se aflau sub autoritatea Satanei.

Noi ştim că Satana I-a spus Domnului nostru: „toate aceste împărăţii Ţi le voi da Ţie, dacă Te vei arunca cu faţa la pământ şi Te vei închina mie.” (Matei 4.9).

De aici, noi înţelegem că de la căderea în păcat, până astăzi, lumea aceasta blestemată a fost condusă de cel care a adus blestemul asupra ei.

Oh, Doamne, noi suntem în slujba unei Împărăţii care este binecuvântată în veci.

Tată, Doamne, ce minunat este că Tu ai făcut lucruri mari în mijlocul lumii de astăzi. Redând Bisericii Cuvântul Tău, ai îngăduit ca bărbaţii şi femeile să poată vedea că uşa harului mai este încă deschisă şi le-ai permis să vadă Adevărul.

Calea lui Dumnezeu este calea respinsă de lume. Noi trăim în această lume, dar nu suntem din ea. De aceea mergem la Calvar, unde am fost răstigniţi împreună cu Hristos, ca să fim una cu El în Împărăţia lui Dumnezeu.

Indiferent de ceea ce spune lumea, noi urmăm calea dispreţuită de oameni, calea lui Dumnezeu. Mergem spre înviere şi credem din inimă că vom fi înviaţi şi duşi în Împărăţia lui Dumnezeu care, aşa cum a văzut Daniel în- tr-o vedenie, va zdrobi lumea aceasta şi o va face ca pleava, iar vântul o va risipi. Dar piatra din vedenia lui s-a făcut un munte mare, care a acoperit tot pământul. Acea Piatră va veni în curând. Oh, Doamne, noi dorim să fim o parte din ea! Ajută-ne să ne lepădăm de noi înşine şi să luăm crucea în fiecare zi, trăind numai pentru Hristos şi pentru semenii noştri.

Dacă în dimineaţa aceasta se află printre noi cineva care nu-L cunoaşte pe Hristos ca Salvator personal şi care doreşte să fie amintit în rugăciunea de încheiere, care doreşte să trăiască acea zi de pe Calvar, este rugat să ridice mâna şi să spună: „Roagă-te pentru mine, frate Branham, pentru că doresc să-L primesc ca Mântuitor personal.”

Dumnezeu să te binecuvânteze, tinere! Altcineva? Dumnezeu să te binecuvânteze, fratele meu care stai acolo în spate! Acolo mai este cineva care doreşte să spună: „Doresc să-L cunosc şi eu! Doresc ca această zi să fie şi pentru mine acea zi de pe Calvar, pentru că sunt bolnav şi obosit. De ce să glumesc cu motivul adevărat pentru care am fost născut în lumea aceasta? Eu am fost născut ca să fiu un fiu al lui Dumnezeu, deşi aici depind de lucrurile din lume.

Doamne, ajută-mă să mă las crucificat; ajută-mă să mă răstignesc pe mine însumi şi ideile mele, ca să pot trăi cu Hristos şi pentru semenii mei. Pe mine nu mă interesează ce vor spune oamenii, dacă mă vor batjocori, dacă mă vor persecuta sau dacă vor spune lucruri neadevărate despre mine. Ajută-mă să merg înainte, smerit ca Mielul lui Dumnezeu şi făcând ce a făcut El. El a făgăduit că într-o zi, în timpul din urmă, mă va învia iarăşi, de aceea privesc după acea zi.” Mai este cineva care vrea să ridice mâna?

Dumnezeu să te binecuvânteze şi pe tine. Mai este cineva? Dumnezeu să te binecuvânteze. Altcineva?…

Tatăl nostru ceresc, Cuvântul Tău spune că atunci când Petru a predicat în ziua de Rusalii, „toţi cei ce au crezut, au fost adăugaţi la Biserică.” O, Doamne, şi oamenii aceştia care tocmai şi-au ridicat mâinile, cred din toată inima. Eu sunt încredinţat de aceasta. Şi pentru că este aşa, aici este pregătit un bazin cu apă. Dacă ei doresc să primească iertarea păcatelor, aici este cineva care-i poate boteza în acel singur Nume care a fost dat oamenilor pentru mântuire. Eu am citit cu câteva minute înainte textul care spune că „pocăinţa şi iertarea păcatelor trebuie predicate în Numele Lui, la toată lumea, începând din Ierusalim.”

Noi ştim că atunci când apostolii au predicat, în Ierusalim, pocăinţa şi iertarea păcatelor, le-au vorbit oamenilor numai din Scriptură şi le-au spus că mai întâi trebuie să se pocăiască, apoi trebuie botezaţi în Numele lui Isus Hristos. Aceasta trebuie să facă şi predicatorii de astăzi. Ei trebuie să-i cheme pe oameni la pocăinţă, apoi  să-i boteze spre iertarea păcatelor. „Celor ce le veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi celor ce le veţi ţine, vor fi ţinute.” (Ioan 20.23).

O, Tată, cum a devenit lumea aceasta atât de turbată? De ce nu crede Evanghelia Ta deplină? Ei au părăsit Adevărul şi folosesc nume false, botez în apă fals, botez cu Duhul Sfânt fals, etc, cu toate că apostolii n-au făcut niciodată aceasta. Toate aceste învăţături sunt doctrina Bisericii Catolice, nicidecum învăţătura apostolilor. Voi nu veţi găsi nicăieri în Biblie că iertarea păcatelor se primeşte în cele trei titluri, ci în Numele lui Isus Hristos.

Tată, eu ştiu că mulţi nu sunt de acord cu aceasta, dar Cuvântul spune despre calea Ta că este îngustă şi că cei ce merg pe ea sunt puţini, dar îngăduie ca aceşti bărbaţi şi aceste femei să poată veni în dimineaţa aceasta la Tine şi să trăiască acea zi de pe Calvar.

Să trăiască acea zi în care Isus a dispreţuit ruşinea de a fi dezbrăcat de hainele Sale, a fost lovit, biciuit, scuipat şi batjocorit de poporul pe care l-a iubit şi pentru care S-a jertfit. Prin toate acele umilinţe şi batjocuri, El nu Şi-a deschis gura, ci a mers să moară de bună-voie pentru cei care-şi băteau joc de El, deşi ar fi trebuit să-L iubească.

Dumnezeule, ia-ne şi pe noi la Calvar în dimineaţa aceasta, chiar dacă oamenii vor spune că suntem nebuni, că interpretăm greşit Scriptura sau orice altceva vor spune despre noi.  Ei fac aceasta pentru că nu pot sta în prezenţa lui Dumnezeu şi nu-şi pot ascunde păcatul, deoarece Biblia descoperă păcatul – necredinţa, dorinţa de a fi populari şi de a acţiona ca restul lumii. Ajută-i în dimineaţa aceasta să vină la Calvar şi să se pocăiască, pentru a primi iertarea păcatelor în Numele lui Isus Hristos. Ajută-i să ia această cruce şi s-o poarte prin batjocură şi umilinţă ; să se lase scuipaţi, biciuiţi, numiţi nebuni sau oricum altfel de către religioşii decăzuţi ai bisericilor.

Ajută-ne, Doamne, ca din această dimineaţa să pornim pe calea Ta, cu Domnul nostru Cel dispreţuit! Ajută-ne să mergem aşa cum au mers apostolii fără să păşim în dreapta sau în stânga, drept înainte, slujindu-Te cu toată fiinţa noastră.

Ajută-ne la aceasta, Tată!

Acum, Te rugăm să-i vindeci pe bolnavii şi suferinzii care au venit în rândul de rugăciune. Îngăduie ca toţi cei care au ridicat mâna, să se poată pocăi chiar acum, din toată inima lor. Fă ca cei care au stat atât de mult timp nepăsători, să ia o decizie şi să se îndrepte spre apă pentru a primi iertarea păcatelor lor în Numele Jertfei Tale, în Numele lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.        – AMIN –

Posted in Slujba Incincita

2 Comments

  1. Pingback: Passover- Puterea care face ca raul sa treca peste tine si sa nu te atinga | behaitul oilor si Glasul Pastorului

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *