Meniu Închide

ZIUA ISPASIRII – Partea doua

ZIUA ISPĂŞIRII

VESTITĂ ÎN CARTEA PROROCULUI ISAIA

 

Vă rog să deschideţi cu toţii la Levitic 16. Vom începe de la versetul 2:

 

Domnul a zis lui Moise: „Vorbeşte fratelui tău Aaron şi spune-i să nu intre în tot timpul în Sfântul Locaş, dincolo de perdeaua dinăuntru, înaintea capacului ispăşirii, care este pe chivot, ca să nu moară, căci deasupra capacului ispăşirii Mă voi arăta în nor.

Iată cum să intre Aaron în Sfântul Locaş. Să ia un viţel pentru jertfa de ispăşire şi un berbec pentru arderea de tot.

Să se îmbrace cu tunica sfinţită de in şi să-şi pună pe trup izmenele de in; să se încingă cu brâul de in şi să-şi acopere capul cu mitra de in; acestea sunt veşmintele sfinţite cu care se va îmbrăca el după ce îşi va spăla trupul în apă.

Să ia de la adunarea copiilor lui Israel doi ţapi pentru jertfa de ispăşire şi un berbec pentru arderea de tot.

Aaron să-şi aducă viţelul lui pentru jertfa de ispăşire şi să facă ispăşire pentru el şi pentru casa lui.

Să ia cei doi ţapi şi să-i pună înaintea Domnului, la uşa cortului întâlnirii.

Aaron să arunce sorţii pentru cei doi ţapi: un sorţ pentru Domnul şi un sorţ pentru Azazel.

Aaron să ia ţapul care a ieşit la sorţi pentru Domnul şi să-l aducă jertfă de ispăşire.

Iar ţapul care a ieşit la sorţi pentru Azazel să fie pus viu înaintea Domnului, ca să slujească pentru facerea ispăşirii, şi să i se dea drumul în pustie pentru Azazel.” (v. 2-10).

 

De Ziua Ispăşirii existau doi ţapi, iar unul dintre ei devenea ţapul de jertfă.

Astfel, primul mesaj pe care l-am adus referitor la Ziua Ispăşirii, la Isaia 53, s-a concentrat pe jertfa adusă cu ocazia Zilei Ispăşirii, dar acum ne vom concentra pe partea cealaltă a Zilei Ispăşirii şi în timp ce vom intra mai profund în Isaia 53, ne vom ocupa de taina celuilalt ţap, care în ebraică este numit „Azazel” sau „ţapul ispăşitor”.

În cadrul Zilei Ispăşirii există două momente cruciale:

primul moment crucial era atunci când marele preot stropea sângele jertfei pe capacul ispăşirii, dar ce avem în legătură cu celălalt moment cheie sau crucial?

al doilea moment crucial era după ce se oferea sângele jertfit.

Acest moment poate fi regăsit în Levitic 16.21:

Aaron să-şi pună amândouă mâinile pe capul ţapului celui viu şi să mărturisească peste el toate fărădelegile copiilor lui Israel şi toate călcările lor de lege cu care au păcătuit ei; să le pună pe capul ţapului, apoi să-l izgonească în pustie printr-un om care va avea însărcinarea aceasta.”

Este un lucru minunat! Marele preot lua ţapul, îşi punea ambele mâini pe capul lui şi mărturisea toate păcatele poporului asupra lui.

Aici avem ceva simbolic, ceva ciudat pentru că păcatele Israelului erau transferate pe capul acestui ţap, păcatele celor vinovaţi mergeau pe capul acelui ţap nevinovat, care era alungat apoi în pustie, în mod simbolic, el fiind cel care lua păcatele de la ei.

Dacă Isaia 53 este legat de tabloul acesta, această taină ar trebui să se regăsească în acest capitol. Să deschidem pentru aceasta la Isaia 53, la minunata profeţie despre Mesia care avea să vină, din Scripturile ebraice.

Versetul 6 spune:

Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui, dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră, a tuturor.”

Vă rog să observaţi cuvintele acestea: „Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră, a tuturor.” Despre ce este vorba aici? Este exact acelaşi lucru pe care-l găsim în Ziua Ispăşirii când marele preot punea celui de-al doilea ţap nelegiuirea Israelului.

Este exact acelaşi lucru, doar că în Isaia 53 este vorba de trei lucruri mult mai mari:

  1. – În Levitic, marele preot punea asupra ţapului păcatele Israelului, dar asupra lui Mesia au fost puse păcatele lumii;
  2. – În Levitic avem un mare preot pământesc care făcea aceasta, dar în Isaia 53, Cel care pune păcatele asupra Jertfei este Dumnezeu;
  3. – În Levitic avem un animal, un ţap, dar în Isaia 53 nu mai avem un animal, ci un Om, pe Mesia.

Astfel, profeţia conţine transferul păcatului de pe păcătos asupra Jertfei; ceea ce ni se spune în Levitic 16 se află şi aici. Prin faptul că a luat asupra Sa păcatul nostru, El a purtat durerea noastră, nu a Lui şi păcatele noastre au mers asupra Lui. „El a fost străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre.” Cuvântul ebraic pentru „fărădelege” înseamnă şi „pedeapsa sau judecata pentru fărădelege”. Astfel, „pedeapsa care ne dă nouă pacea a căzut asupra Lui”, pentru că „Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră, a tuturor.”

Cum putem face ca nelegiuirea noastră să cadă asupra Cuiva nevinovat? În acelaşi fel în care Aaron aşeza, de Ziua Ispăşirii, nelegiuirile poporului peste ţapul acela nevinovat. Este vorba de un transfer, iar cuvântul folosit pentru aceasta în ebraică este: „semah”. Deci, „semah” înseamnă „aşezarea mâinilor pe capul jertfei”, şi nu se făcea numai de Ziua Ispăşirii, ci pe tot parcursul anului.

Când se aducea jertfa pentru păcat, păcătosul îşi punea mâinile pe capul jertfei şi transfera în mod simbolic, păcatele poporului asupra jertfei. Este ca şi cum ai deveni una cu jertfa şi jertfa ar deveni una cu tine, dar de Ziua Ispăşirii, un bărbat făcea pentru toată naţiunea ceea ce se făcea în rest pentru individ sau familie. Aceasta era „semah-ul” sau punerea mâinilor.

Marele preot trebuia să-şi pună mâinile peste ţapul care era în viaţă, să-şi mărturisească toate nelegiuirile, avon-ul lor, toate fărădelegile lor, pesah-ul lor, toate păcatele lor, hataa-ul lor. Toate aceste trei lucruri trebuiau puse pe capul jertfei: nelegiuirea (avon), fărădelegea (pesah) şi păcatul (hataa). Toate acestea erau puse pe capul ţapului, iar ceea ce este extraordinar este că toate apar în Isaia 53.

De Ziua Ispăşirii, marele preot Aaron îşi punea ambele mâini pe capul ţapului, mărturisea păcatele lui şi ale poporului asupra lui, după care îl trimitea în pustie. Ţapul era trimis în pustie de el însuşi, era dus din Ierusalim, de la Muntele Templului spre Muntele Măslinilor, iar apoi în pustie.

Puteţi vedea aceasta în Isaia 53? El „n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie… El a fost luat…” (v. 7-8).

Găsim aceasta în Isaia 53? Sigur că da.

Cine erau cei care aduceau jertfa de Ziua Ispăşirii? Preoţii făceau aceasta. Cine sunt cei care L-au dat pe Mesia la moarte? Preoţii. El era Jertfa şi trebuia adusă de preoţi.

De Ziua Ispăşirii, totul se concentra pe marele preot pentru că el făcea totul.

Mesia a fost dat la moarte, dar cine a stat în spatele acestui lucru? Marele preot, Caiafa, ceea ce nu este deloc întâmplător. Deşi Caiafa era un om rău, Dumnezeu l-a folosit ca să-Şi împlinească profeţia dată. Înţelegeţi?

Mielul trebuia adus de marele preot, de aceea acolo I-am avut pe Caiafa şi pe Mesia. Şi ce s-a întâmplat înainte de răstignire? Marele preot a trebuit să facă semah-ul, adică să-şi pună mâinile pe capul Jertfei.

Ce s-a întâmplat cu Mesia când a fost dus înaintea preoţilor? Ei L-au lovit peste cap, mâinile lor au fost puse pe capul Jertfei. Vedeţi? Ei I-au atins capul.

Ce se întâmpla în Ziua Ispăşirii? Aaron mărturisea păcatele sale şi ale poporului în timp ce-şi punea mâinile pe capul jertfei.

Astfel, în timp ce L-au lovit peste cap, ei L-au acuzat pe Mesia de blasfemie; acela era însă păcatul lor, pentru că El era chiar Dumnezeu şi nu avea nici un păcat. Ei săvârşeau blasfemia, nu El. Acela era păcatul lor, al omului, şi ei l-au mărturisit chiar acolo.

Când se făcea alegerea ţapului pentru jertfă şi al celui pentru Azazel care avea păcatele asupra lui, cei doi ţapi erau legaţi cu o sfoară de culoare cărămizie: ţapul pentru jertfă era legat în jurul gâtului, iar ţapul pentru ispăşire era legat în jurul coarnelor. De ce? De ce funia aceea era cărămizie? Pentru că culoarea cărămizie este culoarea care reprezintă păcatul, sângele, vina.

Astfel, rabinii au consemnat ceva în legătură cu aceasta. Ce s-a întâmplat după ce Mesia a fost dat la moarte? Ce au făcut ei? „L-au îmbrăcat într-o haină de purpură…” (Marcu 15.17), cărămizie.

Ţapul de ispăşire, jertfa, culoare cărămizie, toate erau în legătură cu Ziua Ispăşirii.

În Ziua Ispăşirii, toate păcatele erau puse asupra ţapului de ispăşire, după care era dus la un om pregătit să-l conducă în pustie. Sursele spun că omul care trebuia să ducă ţapul în pustie nu era evreu. Poate din cauză că în ziua aceea se ocupau de păcat, voiau să scape de el, să se cureţe şi să rămână curaţi, preoţii aveau nevoie de un bărbat care nu era evreu.

Ceea ce este interesant, este faptul că marele preot L-a dat pe Mesia în mâinile lui Ponţiu Pilat, un om care nu era evreu.

Este scris că de Ziua Ispăşirii, ţapul de ispăşire purta asupra sa păcatele poporului, toate erau puse peste el.

În ebraică, cuvântul folosit era „nasa” şi înseamnă „a ridica, a lua asupra sa”.

Astfel, în Levitic 16.22 scrie: „Ţapul acela va duce asupra lui (nasa) toate fărădelegile lor într-un pământ pustiit; în pustie să-i dea drumul.”

De Ziua Ispăşirii nu avem numai tabloul unei jertfe care moare pentru păcat, ci şi a unui ţap care ia păcatele şi le duce în pustie (nasa).

Acest cuvânt „nasa” se regăseşte şi în Isaia 53.4, unde scrie: „Totuşi El suferinţele noastre le-a purtat (nasa) şi durerile noastre le-a luat asupra Lui…”

În ebraică nu scrie că „El a purtat suferinţele noastre”, ci este folosit cuvântul „nasa”, adică acelaşi cuvânt care este folosit şi în Levitic 16.

Astfel, atunci când Mesia a luat asupra Sa suferinţele noastre, în ebraică este folosit cuvântul „holi” care nu înseamnă numai suferinţă, ci şi nenorocire, necaz, amărăciune, boală. Deci ce a făcut El? „Nasa holi”, adică „a purtat suferinţele noastre, nenorocirea noastră, necazul nostru, amărăciunea şi boala noastră, le-a ridicat, le-a luat de la noi, le-a luat asupra Sa şi le-a purtat El Însuşi în locul nostru.

Este cu adevărat uimitor ce se află aici! Isaia 53.4 spune că Mesia a purtat nenorocirile noastre, necazurile noastre”, iar în versetul 11 adaugă: „Prin cunoştinţa Lui, Robul Meu cel neprihănit va pune pe mulţi oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu şi va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor.” „Va lua” sau „va purta” este acelaşi lucru ca în Ziua Ispăşirii.

Şi mai este ceva! Cine Îl identifică pe Mesia la începutul slujbei Sale, la începutul Evangheliilor? Ioan Botezătorul. Cine este acest Ioan? Un urmaş al lui Aaron, un preot. Vedeţi? Preotul era cel care trebuia să identifice mielul pentru jertfă şi să spună: „Acesta este mielul potrivit pentru jertfă!”

Ce a spus Ioan Botezătorul când L-a văzut pe Mesia? „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii.” (Ioan 1.29).

În limba ebraică, cuvântul folosit pentru „a ridica” poate fi tradus şi ca „a purta, a lua şi a îndepărta, a duce departe”. Este acelaşi lucru ca în Levitic 16.

Unde mergea ţapul? Ţapul lua păcatele poporului şi le ducea pe un pământ pustiu, nelocuit. Cuvântul evreiesc pentru aceasta este „chezerah”, adică „un pământ separat, nelocuit, un pustiu.”

Ţapul de ispăşire lua păcatele poporului şi mergea departe de locul acela, departe de cetate, într-un loc pustiu, în pustietate.

La fel s-a întâmplat cu Mesia. El nu a fost răstignit în cetate, ci a fost dus afară, înafara taberei, înafara porţilor. De aceea textul din Evrei 13.13 ne spune: „Să ieşim dar afară din tabără la El…”

Ţapul pentru ispăşire mergea pe un tărâm îndepărtat, era dus într-un loc uitat, pustiu.

Astfel, în Isaia 53.8 scrie că „El a fost luat…”, ceea ce înseamnă că El a fost îndepărtat, dus, trimis departe:

El a fost luat prin apăsare şi judecată, dar cine din cei de pe vremea Lui a crezut că El fusese şters de pe pământul celor vii şi lovit de moarte pentru păcatele poporului meu?”

Cum spune aici? „El a fost şters de pe pământul celor vii.” Acesta este un alt fel de a vorbi despre moarte. Prorocul nu putea spune că El va fi omorât, aşa că a spus că „a fost şters de pe pământul celor vii.”

Acesta nu este numai tabloul jertfei, ci şi al ţapului de ispăşire pentru că el era îndepărtat, şters.

De Ziua Ispăşirii erau aduşi doi ţapi:

– Unul era omorât şi sângele lui era stropit pe Chivot, simbolizând faptul că Mesia a murit pentru păcat;

– iar celălalt purta păcatele poporului şi era trimis departe, pe un pământ uitat şi nelocuit.

Mesia a împlinit ambele părţi ale acestui tablou, toate acestea fiind preumbriri ale Sale pentru că El este Ispăşirea.

Aşadar, Mesia le-a împlinit pe ambele:

– pe de-o parte, a murit pentru noi toţi;

– pe de altă parte, a îndepărtat păcatele noastre.

De Ziua Ispăşirii, sângele era stropit pe Chivot, dar în Isaia 52 ni se spune că „…„El va stropi multe naţiuni …” (În traducerea noastră scrie: „tot aşa, pentru multe popoare va fi o pricină de bucurie…”). De unde provine aceasta? De la Ziua Ispăşirii. „El va stropi multe naţiuni, iar groapa Lui a fost pusă între cei răi, şi mormântul Lui la un loc cu cel bogat…” Totul este în profeţie.

Textul din Isaia 53 care spune: „El a fost şters de pe pământul celor vii”, în evreieşte este „gazar”. Acesta este cuvântul din care s-a obţinut „gazara”, adică „pământul ţapului de ispăşire”. Aşadar, Testul din Isaia 53: „El a fost şters”, foloseşte acelaşi cuvânt „gazara” adică cuvântul folosit în cazul ţapului de ispăşire care era izgonit, şters. El a luat păcatele noastre şi le-a dus într-un loc în care noi nu vom ajunge niciodată.

Ce ne spune aceasta? Că toată profeţia din Isaia 53 este despre Ziua Ispăşirii.

De fiecare dată, de Ziua Ispăşirii li se amintea evreilor că au rătăcit ca şi oile, că fiecare s-a întors de la poruncile lui Dumnezeu, că trebuiau să aducă o ardere de tot pentru vină şi că erau despărţiţi de Dumnezeu, motiv pentru care aveau să fie judecaţi şi respinşi. De Ziua Ispăşirii, toate aceste lucruri aveau să fie puse asupra unei vieţi nevinovate care avea să fie jertfită pentru ei. Pe de-o parte, acea viaţă avea să fie condusă la măcelărire, iar pe de altă parte, celălalt ţap avea să fie îndepărtat, şters.

Este interesant faptul că pedeapsa care le dădea pacea a căzut asupra jertfei aduse de Ziua Ispăşirii, apoi ţapul ieşea din prezenţa lor. În ce direcţie mergea ţapul? În ce direcţie? Ţapul era dus spre Muntele Măslinilor, dar în ce parte era acesta? Spre Est. Ţapul de ispăşire era dus spre Est. De ce? Are aceasta vreo importanţă?

În Psalmul 103.12 scrie: „…cât de departe este răsăritul de apus, atât de mult depărtează El fărădelegile noastre de la noi.” Acolo era clipa în care păcatele noastre erau îndepărtate atât de mult de noi, încât erau la fel de departe ca Estul de Vest. Petru cei care nu ştiau aceasta, este minunat s-o afle! Dumnezeu ar fi putut să spună aici: „ca Nordul de Sud”, dar acest lucru nu ar fi fost suficient pentru că dacă ţapul ar fi fost trimis spre Nord, ar fi ajuns la Polul Nord, iar dacă ar fi continuat să meargă, ar fi ajuns înapoi de unde a plecat. De la Ierusalim până în Nord erau numai câteva mii de mile, aşa că ce s-ar fi întâmplat dacă El ar fi spus: „Cât de departe este Nordul de Sud, atât de mult voi îndepărta păcatele voastre de la voi!”? Aceasta ar fi însemnat că El le-ar fi îndepărtat numai câteva sute de mii de mile, deci ţapul de ispăşire ar fi mers numai câteva mii de mile şi ar fi ajuns înapoi, dar Dumnezeu a spus: „…cât de departe este răsăritul de apus, adică Estul de Vest,” pentru că Pământul este ca o sferă, iar aici ne referim la cunoştinţa despre Dumnezeu cu mii de ani în urmă când omenirea nu ştia aceasta. Pământul este ca o sferă care are un Pol Nord şi un Pol Sud şi se roteşte de la Est spre Vest. Ce înseamnă aceasta? Că dacă mergem spre Est, nu există un Pol de Est, ci totul merge mai departe, către infinit; iar dacă mergem spre Vest, nu există un Pol de Vest, ci totul merge mai departe, spre infinit.

Aşadar, ţapul de ispăşire mergea spre Est, deoarece spre Est era infinitul. Cât de departe îndepărtează Dumnezeu păcatele noastre de noi? La infinit!

Ziua Ispăşirii! Totul se află în Isaia 53 care ne descoperă că odată ce are loc această Ispăşire, vin binecuvântările. De îndată ce trecea Ziua Ispăşirii, poporul era plin de bucurie pentru că păcatele lor fuseseră iertate şi din momentul acela aveau să fie binecuvântaţi. Din momentul acela, puteau începe să se pregătească pentru Sărbătoarea Corturilor, pentru bucurie. Chiar şi Jubileul începea la sfârşitul Zilei Ispăşirii, ceea ce înseamnă că după ce se încheia Ziua Ispăşirii, venea binecuvântarea.

Isaia 53 spune acelaşi lucru. Astfel:

– El a fost rănit, dar prin rănile Lui, noi am fost vindecaţi;

– El a fost zdrobit, străpuns, dar prin aceasta noi am fost eliberaţi.

– Prin faptul că El a fost asuprit şi judecat, noi am fost eliberaţi de judecată;

– El a fost lovit ca să nu fim loviţi noi;

– prin rănile Lui, suntem tămăduiţi,

– iar pedeapsa, care ne-a adus nouă pacea, a căzut asupra Lui.

„Pace” înseamnă „Viaţă, plinătate, binecuvântare.

Isaia 53 este o profeţie care ia Ziua Ispăşirii şi o aduce din trecut în viitor, la Mesia care urma să vină. Şi ce s-a întâmplat? El a venit şi a murit pentru păcatele noastre.

Cât este de minunat Cuvântul lui Dumnezeu! Isaia 53 este egală cu Ziua Ispăşirii şi cu Evanghelia. Ziua Ispăşirii şi Evanghelia sunt puse împreună.

Astfel, deşi cuvântul „Ziua Ispăşirii” nu apare deloc în Evanghelii, cuvântul „ispăşire” apare cu siguranţă. Astfel, în cartea Evreilor avem descrierea Zilei Ispăşirii, în timp ce toate Evangheliile vorbesc despre Mesia ca „ispăşirea de păcat”, pentru că în El avem Ziua Ispăşirii supreme.

De aceea, în cartea Evreilor ni se spun următoarele despre Ziua Ispăşirii:

Dar în partea a doua intră numai marele preot, odată pe an, şi nu fără sânge, pe care îl aduce pentru sine însuşi şi pentru păcatele din neştiinţă ale norodului.” (Evrei 9.7).„

Dar Hristos a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare şi mai desăvârşit, care nu este făcut de mâini, adică nu este din zidirea aceasta,

şi a intrat, o dată pentru totdeauna, în Locul Preasfânt nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică.

Căci, dacă sângele taurilor şi al ţapilor şi cenuşa unei vaci, stropită peste cei întinaţi, îi sfinţesc şi le aduc curăţirea trupului,

cu cât mai mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus pe Sine Însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăţi cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu!

Şi tocmai de aceea este El Mijlocitorul unui legământ nou, pentru ca, prin moartea Lui pentru răscumpărarea din abaterile făptuite sub legământul dintâi, cei ce au fost chemaţi să capete veşnica moştenire care le-a fost făgăduită.” (v. 11-15).

Făgăduinţa mântuirii noastre este legată de Ziua Ispăşirii. Mesia a fost jertfit o singură dată şi a purtat păcatul multora. Astfel, noi putem să intrăm în Sfânta Sfintelor prin Sângele lui Isus Hristos:

Astfel dar, fraţilor, fiindcă prin sângele lui Isus avem o intrare slobodă în Locul Preasfânt

pe calea cea nouă şi vie pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua dinăuntru, adică trupul Său,

şi fiindcă avem un Mare Preot pus peste casa lui Dumnezeu,

să ne apropiem cu o inimă curată, cu credinţă deplină, cu inimile stropite şi curăţite de un cuget rău şi cu trupul spălat cu o apă curată.” (Evrei 10.19-22).

Isaia 53 se suprapune în acelaşi timp peste Ziua Ispăşirii şi peste Evanghelii. Astfel, când s-a împlinit Isaia 53, Mesia a fost jertfit de preoţii Israelului, adică de cei care trebuiau să aducă jertfa pentru Ziua Ispăşirii.

Aşadar, Isaia 53 este în mod clar şi categoric împlinirea Zilei Ispăşirii, exceptând faptul că există o diferenţă majoră:

Odată cu venirea lui Mesia, Ziua Ispăşirii nu se mai ţine o dată pe an, ca în vechime, ci a devenit permanentă. De ce aceasta? Pentru că acum nu mai avem o jertfă animală, ci Îl avem pe Omul Isus Hristos, pe Mesia, care este Jertfa fără pată şi fără vină care a fost dată o dată pentru totdeauna, şi a făcut o Ispăşire veşnică pentru noi.

Ispăşirea făcută de Mesia este ca şi o a doua Zi a Ispăşirii, dar noi nu putem avea două zile ale ispăşirii în acelaşi timp, ci numai una.

Ce înseamnă aceasta? Aceasta înseamnă că odată ce a venit noua Zi a Ispăşirii, a trebuit să aibă loc o schimbare a ştafetei. Cu alte cuvinte, noua Zi a Ispăşirii a trebuit să continue din punctul în care s-a oprit cealaltă.

Unde găsim scris acest lucru? Răspunsul ne este dat de către Scripturi.

Astfel, în Isaia 53 ni s-a scris despre ceea ce urma să vină, adică despre Levitic, despre Ispăşire, numai că de data aceasta totul avea să fie făcut de Dumnezeu.

Isaia 53 ne vorbeşte despre Ispăşirea finală, despre ceea ce a fost simbolizat în Levitic şi adus la împlinire în Evanghelii, adică Ziua Ispăşirii veşnice, Ziua Ispăşirii Absolute.

Este Ziua profeţită în Vechiul Legământ, Ziua despre care a scris Dumnezeu în Scripturi.

Gândiţi-vă la textul dat de Dumnezeu!

Dacă avem o nouă Zi a Ispăşirii, trebuie să avem şi un Legământ Nou. Astfel, dacă Ziua Ispăşirii a fost punctul central al Legământului încheiat pe Muntele Sinai, înseamnă că odată cu noua Zi a Ispăşirii, trebuia să existe şi un Legământ Nou. Dar aceasta este exact ceea ce a fost spus mai dinainte de către profeţi!

Aşadar, în Ieremia 31.31-32,34, scrie:

„Iată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legământ nou.

Nu ca legământul pe care l-am încheiat cu părinţii lor…”

Atunci „…toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul, căci le voi ierta nelegiuirea şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor.”

Gândiţi-vă că atunci când Dumnezeu a spus aceste cuvinte prin profetul Său, Israelul avea Ziua Ispăşirii! Ce însemna aceasta? Când Dumnezeu a spus că le va ierta nelegiuirea şi păcatul, însemna că acest Legământ Nou avea să fie atât de mare, încât am putea spune că ceea ce a fost înainte de acest Legământ nu este nimic comparativ cu el. De ce? Pentru că „le voi ierta păcatul” odată pentru totdeauna.

Cu alte cuvinte, aici ni se spune că va fi o nouă Zi a Ispăşirii, pentru că singura cale de iertare a păcatului este Ispăşirea. Dar aceasta va fi o Zi a Ispăşirii mai mare, pentru că Mesia avea să fie Ispăşirea finală.

„…voi face un Legământ Nou…” În legătură cu textul acesta este ceva mai mult, dar nu poate fi văzut în traducere. Astfel, dacă mergem în textul original, vedem că atunci când Dumnezeu spune: „…voi face un Legământ Nou…”, în ebraică scrie „Eu voi karat un legământ nou…”

Ce înseamnă cuvântul „karat”? „Karat” înseamnă „a tăia”: „…Eu voi tăia un Legământ Nou…”

Ce înseamnă aceasta? „voi tăia un Legământ Nou” se referă la aducerea unei noi Jertfe. Aşadar, Noul Legământ nu putea să vină pur şi simplu, ci trebuia să vină cu o Jertfă. Trebuia să existe o Jertfă care să deschidă Noul Legământ al lui Mesia, iar această Jertfă ne este descrisă în Isaia 53.

Dar mai este ceva! Rânduiala spunea că marele preot trebuia să-şi pună mâinile pe capul ţapului şi să mărturisească păcatele întregului Israel asupra lui. Erau trei lucruri care trebuiau puse asupra acelui ţap.

Care erau acestea?

În traducerea engleză avem: păcatul, nelegiuirea şi fărădelegea, iar în ebraică scrie: avon, pesah şi hataa. Trei lucruri şi toate trei apar în Isaia 53. Le vedem în Levitic unde era jertfit un animal, dar apar şi în Isaia 53, unde Jertfa este un Om.

Aici se ridică o întrebare: Unde altundeva în Biblie apar aceste trei cuvinte: păcat, nelegiuire şi fărădelege, alături de cuvântul Ispăşire, aşa cum apar în Levitic, pentru că despre aceasta este vorba în Ziua Ispăşirii?

Răspunsul este uimitor! Biblia are treizeci de mii de versete, dar unde apar, în Ea, aceste trei cuvinte ale Zilei Ispăşirii alături de cuvântul „Ispăşire”? Dacă le căutaţi, veţi fi conduşi în cartea lui Daniel. În care capitol? În Daniel 9.24:

Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispăşirea păcatelor, până la ispăşirea nelegiuirii…”, după care ni se spune că va veni Mesia.

Aşadar, Ziua Ispăşirii apare în cele şaptezeci de săptămâni ale lui Daniel.

Textul din Daniel ne spune că cele trei lucruri aveau să fie îndepărtate odată pentru totdeauna, această numărătoare profetică încheindu-se în timpul în care va veni Mesia la Ierusalim. De ce a venit El la Ierusalim? Ca să aducă neprihănirea veşnică.

În Isaia 53 scrie că El va face aceasta ca să-i pună pe mulţi într-o stare după voia lui Dumnezeu, cuvântul ebraic folosit aici pentru „neprihănire” fiind „ţedec”, adică acelaşi cuvânt care este folosit şi în cartea lui Daniel.

Aşadar, acest timp urma să treacă

– „…până la încetarea fărădelegilor,

– până la ispăşirea păcatelor,

– până la ispăşirea nelegiuirii,

– până la aducerea neprihănirii veşnice,

– până la pecetluirea vedeniei şi a prorociei şi

– până la ungerea Sfântului sfinţilor.”

Acesta este cel mai amplu tablou al Zilei Ispăşirii! Astfel, în Daniel 9, Dumnezeu spune că toate scopurile răscumpărării sunt împlinite în timpul arătat de El aici.

El a venit ca să facă ispăşirea, cuvântul ebraic pentru ispăşire fiind „kaphar”, de unde derivă şi cuvântul Yom Kippur, adică Ziua Ispăşirii.

Aceasta este cea mai mare Zi a Ispăşirii, Ziua Ispăşirii supreme, este Comoara ascunsă din Cufăr. De ce? Pentru că aici s-au împlinit toate vedeniile şi profeţiile date de Dumnezeu, toate vorbind despre Ziua sfântă a Ispăşirii care avea să vină.

Profetul Daniel a spus că Ispăşirea finală avea să vină în timpul profetic anunţat de El. Cum este împărţit acest timp? Răspunsul ni-l oferă Daniel 9.25:

Să ştii dar şi să înţelegi că, de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului până la Unsul (Mesia), la Cârmuitorul…” În limba ebraică, textul spune: „…până la Mesia, Prinţul…”

Ce ne spune aceasta? Acest text din Scripturile ebraice ne spune că răscumpărarea finală avea să vină prin Mesia. El avea să aducă Ispăşirea finală, ceea ce se potriveşte perfect cu Isaia 53. El este Ispăşirea.

Evreii credeau că Mesia va veni ca să-i scape de vrăjmaşii lor. Da, El va face aceasta, dar primul lucru pe care a trebuit să-l facă a fost să ne salveze din păcat”. Acesta este motivul pentru care a spus Îngerul: „Îi vei pune Numele Ieshuah, Isus.” De ce? „pentru că El va mântui pe poporul Său de păcatele sale.”

Ziua Ispăşirii nu putea avea loc fără o jertfă.

Dar ce mai spune textul din Daniel? Versetul 26:

După aceste şaizeci şi două de săptămâni, Unsul va fi stârpit…” Textul ebraic spune: „După aceste şaizeci şi două de săptămâni, Mesia va fi şters…” Vă sună cunoscut? „Mesia va fi şters de pe pământul celor vii.” Isaia 53.

Cuvântul „şters” din Isaia 53 este „gazar”, de unde am obţinut „gazara”, adică „pământul unde era izgonit ţapul de ispăşire.” Dar cuvântul „şters”, „stârpit” de aici din Daniel este diferit. De fapt, cuvântul ebraic de aici este „karat”. Vă amintiţi? „Karat”. Acest cuvânt poate fi găsit numai în textul original din limba ebraică şi este acelaşi cuvânt folosit în Ieremia 31.31, când Dumnezeu a spus: „…voi face un Legământ Nou.”

Aşadar, aici putem pune toate lucrurile împreună: Dumnezeu a făcut un Legământ nou printr-un „karat”, adincă printr-o Jertfă nouă. Dar răspunsul despre Cine era acea Jertfă îl avem în Daniel 9. Cine avea să fie Jertfa? Mesia. Mesia avea să fie stârpit, şters.

În ebraică textul spune: „I karat Ha Mesiah”. Mesia avea să fie stârpit şi odată cu aceasta avea să înceapă Noul Legământ. În limba ebraică totul este legat perfect.

Deci, textul din Daniel ne spune că El avea să fie stârpit, dar nu pentru El însuşi. Unde ne conduce aceasta?

În limba ebraică textul original spune: „El a fost străpuns pentru păcatele poporului meu.” Acelaşi lucru se regăseşte şi în Levitic: astfel, jertfa nu murea pentru ea însăşi, ci pentru popor.

Există mult mai mult, pentru că această taină este foarte adâncă şi bogată.

Mesia avea să fie stârpit, dar profeţia merge mai departe şi spune că Templul şi Ierusalimul vor fi distruse. Ce legătură are aceasta cu Taina Zilei Ispăşirii? Ce are a face cu Taina noii Zile a Ispăşirii? Unde trebuia împlinită Ziua Ispăşirii? În Ierusalim. De ce a trebuit să moară Mesia acolo? Pentru că El era Ispăşirea, iar Jertfa trebuia adusă în Templu.

Textul din Daniel spune că după ce va veni El şi va muri, Templul va fi distrus. Mesia a murit, iar în anul 70 d.Hr., Templul a fost distrus, dar nu pentru şaptezeci de ani ca şi în robia babiloneană, ci pentru două mii de ani.

Biblia spune că atunci când vin lucrurile noi, cele vechi s-au dus, iar noi ştim că va fi un Templu nou, dar aceasta ne arată ceva aici.

Textul din Daniel ne spune că Templul din Ierusalim va fi distrus după ce va veni noua Zi a Ispăşirii care este legată de Mesia şi de moartea Sa. Mesia a murit şi Ierusalimul a fost distrus, El însuşi fiind Cel care a profeţit aceasta. Nu a fost o întâmplare!

Venirea lui Mesia a adus Noul Legământ. Ce s-a întâmplat când a murit El? Perdeaua dinăuntru s-a rupt în două. Care era scopul acelei perdele? Să ne ţină departe de prezenţa lui Dumnezeu, Ziua Ispăşirii fiind singura zi în care se putea trece prin ea, dar odată cu moartea lui Mesia, Ispăşirea finală, acea perdea a fost îndepărtată, aşa că nu mai este nimic să ne despartă de El.

Şi mai este ceva! Când rabinii au consemnat aceasta în cărţile lor, în Talmud, în Moed, în Yoma, ei au scris că în Templu s-a întâmplat ceva măreţ în legătură cu Ziua Ispăşirii, cu ispăşirea; că au avut loc semne ciudate, ca şi cum s-ar fi schimbat totul; semne în legătură cu alegerea jertfei pentru ispăşire; că ceva a luat-o razna în Templu: semne care au avut legătură cu blocarea căii spre Templu, uşile care trebuiau să fie închise s-au deschis singure; semne legate de sfârşitul Zilei Ispăşirii, legate de şnurul cărămiziu atârnat de ţapi; semne care s-au declanşat dintr-o dată, ca şi cum s-ar fi împlinit Ziua Ispăşirii finale, ca şi cum ar fi avut loc o schimbare universală cu privire la Ziua Ispăşirii.

Când au avut loc toate aceste lucruri? Rabinii au scris că toate acestea s-au întâmplat cu aproximativ patruzeci de ani înainte de distrugerea Templului. Dacă mergem cu patruzeci de ani înainte de distrugerea Templului, ajungem la anul 30 d.Hr. Ce s-a întâmplat în jurul anului 30 d.Hr.? Mesia a venit la Ierusalim şi a fost stârpit. Astfel, Ziua Ispăşirii finale despre care vorbeşte Isaia 53, Levitic 16, Daniel 9, Evrei, a devenit realitate.

Timp de mii de ani, rabinii au spus că nu este evreiesc să afirmăm că un Om poate muri pentru păcatele altora, dar este clar că Isaia 53 vorbeşte categoric chiar despre aceasta.

Aceasta se potriveşte cu o singură Persoană şi cu un singur eveniment: Mesia, Isus din Nazaret a murit pentru păcatele noastre.

Ziua Ispăşirii. Ce înseamnă aceasta dacă El este Marele Preot? Vă amintiţi ce v-am spus în legătură cu marele preot? Că el trebuia să facă semah-ul, să-şi pună mâinile peste jertfă. De ce? Pentru că închinătorul şi jertfa trebuiau să devină una, pentru că altfel nu i-ar fi fost de nici un folos.

Ce vă spune aceasta despre Mesia şi despre voi? Dacă El este Jertfa şi Ţapul de ispăşire, aceasta înseamnă că voi trebuie să vă puneţi mâinile pe capul Lui. Voi trebuie să-L atingeţi, să vă mărturisiţi păcatele şi să-L atingeţi. El v-a ridicat păcatele cu două mii de ani în urmă, dar acest lucru nu devine viu sau real în viaţa voastră, dacă nu deveniţi una cu El.

Dacă veniţi la Domnul şi spuneţi: „Isus a murit pentru păcatele mele”, aceasta este Ziua Ispăşirii. Pentru a deveni una cu El, voi trebuie să vă întindeţi mâinile în urmă cu două mii de ani şi să vi le puneţi pe capul Lui, mărturisindu-vă păcatele. Voi trebuie să spuneţi: „Tu ai murit pentru păcatele mele, de aceea Viaţa Ta este viaţa mea, iar viaţa mea este a Ta.” Domnul a pus totul asupra Lui, Marele Preot a pus totul asupra Lui, dar şi voi trebuie să puneţi totul asupra Lui. Totul! De aceea scrie: „Puneţi-vă poverile asupra Lui.” Lui îi pasă de voi, aşa că puneţi-vă poverile asupra Lui, ruşinea, respingerea, mărturisiţi totul, daţi-I totul Lui şi El le va lua, le va ridica de la voi şi le va îndepărta pentru totdeauna. Puneţi asupra Lui chiar şi problemele voastre, pentru că acesta este un semah sfânt. Viaţa Lui devine viaţa voastră, iar viaţa voastră devine viaţa Lui. El a murit ca să deveniţi liberi, şi cu cât deveniţi mai mult una, cu atât vor veni mai multe binecuvântări.

Un alt lucru pe care ni-l descoperă tabloul acesta este că ţapul de ispăşire mergea pe un pământ care nu putea fi locuit, voi nu puteţi locui acolo, ceea ce înseamnă că dacă I-aţi dat Lui păcatele voastre, nu le mai puteţi atinge, El le-a luat şi le-a dus pe acel pământ, iar voi nu mai puteţi locui acolo. El a luat trecutul vostru şi l-a dus acolo, ceea ce înseamnă că voi nu mai puteţi locui în trecutul vostru pentru că a fost luat de la voi şi dus pe un pământ nelocuit. El a luat ruşinea voastră, fiecare abatere a voastră, şi le-a dus acolo, iar voi nu le mai puteţi vedea, nu le mai puteţi vizita, nu le mai puteţi atinge sau asculta, nu mai puteţi merge la ele, ci trebuie să le uitaţi şi să le lăsaţi acolo.

Aşadar, acele lucruri nu mai sunt vina voastră, regretul vostru, trecutul vostru, nu vă mai identificaţi cu ele fiindcă au trecut şi nu se vor mai întoarce niciodată, nu vă vor mai asupri şi nu vă vor mai munci pentru că au trecut, sunt şterse pe deplin şi uitate în totalitate. Voi sunteţi liberi, eliberaţi şi nelegaţi, sunteţi înnoiţi şi nu mai trebuie să mergeţi niciodată acolo, nu mai trebuie să fiţi legaţi din nou, pentru că „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică toate păcatele voastre, toate legăturile voastre, tot trecutul vostru, totul!

În continuare aş vrea să vă mai dezvălui o taină.

Isaia 53.9 a fost tradus: „Groapa Lui a fost pusă între cei răi, şi moartea Lui (în traducerea noastră scrie: „mormântul Lui”) la un loc cu cel bogat, măcar că nu săvârşise nici o nelegiuire şi nu se găsise nici un vicleşug în gura Lui,” dar textul din limba ebraică spune ceva surprinzător, ceva ce nu există în nici o traducere, ci doar în original.

Aşadar, în limba ebraică scrie: „Groapa Lui a fost pusă între cei răi, şi morţile Lui la un loc cu cel bogat, măcar că nu săvârşise nici o nelegiuire şi nu se găsise nici un vicleşug în gura Lui.”

În limba ebraică, cuvântul „moarte” din acest verset este la plural şi nu la singular: „morţile Lui”. Aşa spune profeţia lui Isaia în original.

Aceasta ridică desigur o întrebare: De ce „morţile Lui” şi nu „moartea Lui” cum ar fi corect? Ce înseamnă aceasta? Adevărul este că traducătorii nu au înţeles ce spunea originalul, li s-a părut fără sens, şi din cauza aceasta au înlocuit „morţile Lui” cu „moartea Lui”, dar printre multele lucruri pe care le scoate în evidenţă, textul original subliniază două lucruri importante:

În primul rând, când limba ebraică foloseşte pluralul în cazul acesta, vrea să exprime faptul că „ceea ce a îndurat El când a murit, nu poate fi descris în cuvinte omeneşti”. Pluralul atribuit acestui cuvânt sublinia faptul că moartea Sa avea să fie atât de măreaţă, de imensă, cu implicaţii atât de mari asupra întregii creaţii, încât cuvântul „moarte” nu poate atinge nici pe departe prin ce a trecut El, dimensiunea sacrificiului Său.

Deci, în primul rând: ceea ce a suferit El, prin ceea ce a trecut El, ceea ce a făcut El pentru noi, nici măcar nu poate fi descris în cuvinte.

În al doilea rând, textul original spune că „El a murit multe morţi”, că El nu a murit numai o moarte, ci a murit mai multe morţi. Ce înseamnă aceasta? Că El nu a murit numai moartea Sa, ci şi moartea noastră.

Observaţi de ce este la plural cuvântul moarte? Aşa trebuia să fie pentru că El a murit moartea mea, a ta, a lui, a ei, a tuturor. Toate morţile sunt acolo, cuprinse în acel cuvânt.

Voi spuneţi: „Oare chiar s-au dus cele vechi?”

Sigur că da, pentru că Isaia 53 este „certificatul morţii voastre” este „certificatul vieţii voastre vechi, al păcatelor voastre”, totul este acolo!

Este la fel ca în cazul primului cuvânt folosit în Scripturi la plural: Elohim. În ebraică scrie: „Berashit Bara Elohim”, adică: „La început, Dumnezeu a făcut…”

Acesta este primul substantiv din Biblie scris la plural: „Elohim”, adică „Dumnezeu”. Chiar în acest prim Cuvânt este ascunsă o taină: primul cuvânt din Biblie nu este la singular, ci la plural şi arată pluritatea lui Dumnezeu. În alte limbi a fost tradus „Dumnezeu”, dar nu este corect. Noi ştim că există un singur Dumnezeu, dar acest prim cuvânt din Biblie pare să nu aibă sens pentru că este scris la plural lângă un verb scris la singular, ceea ce încalcă toate regulile gramaticale: „Elohim” (plural) „a făcut” (singular).

Aceasta ne arată că încă de la început, Dumnezeu a fost o taină, că natura Sa este o taină alcătuită din trei părţi.

În ebraică, cuvântul este mult mai adânc deoarece rabinii ştiau că dacă vedeau un plural acolo unde trebuia să fie singular, acel cuvânt exprima ceva atât de măreţ, de puternic şi de minunat încât nu există cuvinte omeneşti să poată exprima ceea ce spune originalul.

El le spusese clar: „Ascultă Israele! „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei.

Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine.” (Exod 20.2-3).

Astfel, când spun că „natura Sa este o taină alcătuită din trei părţi”, nu mă refer nici pe departe la o trinitate a lui Dumnezeu, ci la trei descoperiri ale aceluiaşi singur Dumnezeu Atotputernic ale Dumnezeului lui Israel.

De fiecare dată când spunem: „Elohim”, adică „Dumnezeu”, în limba engleză, ebraică sau în orice altă limbă, nu există cuvinte care să poată exprima măreţia acestui Cuvânt. Dumnezeu este atât de mare, de minunat, de adânc şi de nemărginit încât nu există nici un cuvânt care să-L poată descrie sau cuprinde, de aceea încă de la începutul Bibliei a fost pus un cuvânt care a rupt toate legile omeneşti. Aceasta ne arată că indiferent cât de mult credem noi că-L cunoaştem pe Dumnezeu, în realitate nu-L cunoaştem nici măcar pe jumătate. De aceea, vom avea la dispoziţie toată veşnicia ca să-L putem cunoaşte.

 

(Nota traducătorului: Prin descoperire profetică, fratele Branham ne-a adus lumină cu privire la cuvântul „Elohim”. Astfel, el ne-a dat următoarea explicaţie:

„…Să începem cu denumirea Elohim. La începutul acestui cuvânt citim „EL”, care este la singular şi Îl denumeşte pe Dumnezeu însuşi, fără a-L descrie. Cuvântul El-ohim este pluralul cuvântului „EL”, şi Îl prezintă pe Dumnezeu în multitudinea atributelor Sale ca şi Creator, Împărat, Mântuitor. Deci, El este Dumnezeu însuşi, iar Elohim este tot ceea ce este Dumnezeu.).

 

Vreau să vă spun că mai există ceva legat de Mesia, ceva ce nu aţi putea înţelege dacă nu aţi cunoaşte ebraica.

În Biblie, în Exod 13.2 scrie: „Pune-Mi deoparte ca sfânt pe orice întâi născut dintre copiii lui Israel, atât dintre oameni, cât şi dintre dobitoace: este al Meu.”

Dumnezeu a spus că orice întâi născut trebuia răscumpărat deoarece în Egipt, întâiul născut a fost răscumpărat prin jertfirea mielului pascal.

Aşadar, porunca spunea că orice întâi născut trebuia închinat lui Dumnezeu, apoi tot Dumnezeu a spus că orice întâi născut trebuia răscumpărat.

Astfel, mielul întâi născut al oii era oferit ca jertfă, deci trebuia oferit Domnului, dar fiul întâi născut al omului trebuia închinat Domnului, adică fiecare fiu întâi născut trebuia să fie în slujba Domnului. El trebuia dus în Templu ca să-i ajute pe preoţi, să facă parte din lucrarea Domnului, dar mai târziu, Dumnezeu a spus că în locul lor va lua toată seminţia lui Levi:

Iată că am luat pe leviţi din mijlocul copiilor lui Israel, în locul tuturor întâilor născuţi care se nasc întâi dintre copiii lui Israel, şi leviţii vor fi ai Mei.” (Numeri 3.12).

Aşadar, seminţia lui Levi a fost pusă în locul întâilor născuţi şi a devenit seminţia preoţească. Ei au luat locul întâilor născuţi în slujba Domnului.

Cu toate acestea, în Numeri 3.13, Dumnezeu a spus că atunci când se năştea un fiu, trebuia răscumpărat. Cu alte cuvinte, întâiul născut trebuia readus, restituit, răscumpărat de la Templu, din slujba Domnului, iar pentru aceasta, familia plătea un preţ numit „pidyon ha Ben”. Pentru fiecare fiu întâi născut se plătea un preţ în bani, în sicli de argint, aceşti bani fiind daţi Templului pentru ca întâiul născut să fie liber.

Acest lucru era valabil pentru toţi copiii întâi născuţi, deci şi pentru Mesia. Fiind întâiul născut, El a trebuit să fie răscumpărat de la Templu prin plata siclilor de argint. Dar ce s-a întâmplat înainte ca Mesia să moară ca Jertfă de ispăşire pentru noi? Preoţii i-au plătit lui Iuda un preţ pentru El. Cu alte cuvinte, pentru prima dată în istoria Bibliei şi a lumii, preoţii au returnat banii care au fost plătiţi pentru răscumpărarea Fiului; au dat banii înapoi, ceea ce înseamnă că pentru prima dată de la darea poruncii, ei au luat înapoi un Om, pe întâiul născut.

Ce înseamnă aceasta? Că Mesia a revenit sub stăpânirea preoţilor. Înţelegeţi? Dacă leviţii i-au înlocuit în slujbă pe întâii născuţi, acum Întâiul născut i-a înlocuit pe leviţi. El avea să înlocuiască toată preoţia levită. Dar El a mai făcut un lucru: prin faptul că nu mai exista nici o răscumpărare, a devenit El însuşi Răscumpărarea.

Dacă mielul întâi născut era jertfit pentru fiul întâi născut al omului, iar El a fost nu numai Fiul întâi născut, ci şi Mielul de Jertfă, atunci când au fost plătiţi cei treizeci de arginţi, El a devenit Mielul dat ca Jertfă de către preoţii Israelului. Şi nu numai atât! Amintiţi-vă ce s-a întâmplat înainte ca El să moară. Biblia spune că a fost pus înaintea oamenilor. Astfel, acolo au stat doi oameni: Mesia şi Baraba. Noi ştim cu toţii că Baraba a fost un om rău, dar cu toate acestea, poporul l-a ales pe Baraba şi el a fost eliberat, iar Mesia a devenit Răscumpărare pentru Baraba.

Dar cine era Baraba? Baraba este un nume grec care provine de la un nume evreu. Baraba nu era numai un criminal, ci provine de la „Bar Abba” care înseamnă „fiul Tatălui”. Deci, Baraba era fiul Tatălui, iar Mesia era Răscumpărarea fiului.

Preţul care trebuia plătit pentru fiu în vechime era de cinci arginţi, dar pentru Mesia s-au plătit treizeci de arginţi, adică de şase ori preţul, iar numărul „6” este numărul omului, numărul lui Baraba. Astfel, Mesia a murit ca „pidyon ha ben”, adică „preţ de răscumpărare al omului”, pentru noi preţul fiind plătit chiar şi prin aceasta.

Dumnezeu este atât de adânc! Amin!

Doamne, Te slăvim căci eşti atât de minunat şi de mare. În seara aceasta Îţi mulţumim pentru că ispăşirea noastră este atât de măreaţă, atât de puternică, atât de reală încât nu mai trebuie să trăim în trecut şi afectaţi de trecut.

Doamne Dumnezeule, Te slăvim pentru că eşti Ispăşirea noastră şi pentru că suntem liberi prin Tine, prin Mesia al nostru. Aducem şi punem asupra Ta, problemele noastre, temerile noastre, totul. Te slăvim, Te iubim şi Te lăudăm.

Doamne, în Ispăşirea făcută de Tine, există vindecare, de aceea Te rugăm să dai vindecare poporului Tău. În Ispăşirea Ta există eliberare, de aceea Te rugăm să dai eliberare poporului Tău. În ispăşirea Ta există curăţire de păcate, de trecut, de vină, de ruşine. Toate au trecut, le izgonim şi spunem: „Acestea nu-mi mai aparţin pentru că le-a luat Mesia. Eu sunt în El şi El este în Mine.”

Te slăvim, Te iubim şi Îţi mulţumim pentru salvarea Ta, pentru că eşti atât de minunat, Doamne.

Staţi în prezenţa lui Dumnezeu şi puneţi totul asupra Lui, în timp ce avem ochii închişi. Staţi în prezenţa Lui! Amin.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *