Meniu Închide

WILLIAM MARRION BRANHAM – UNDE SE POATE RECUNOAȘTE DUMNEZEU

 

23 Martie 1957 – Okland, California

„Doamne”, i-a zis Filip,arată-ne pe Tatăl şi ne este de ajuns.

Isus i-a zis: „De atâta vreme sunt cu voi, şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar: „Arată-ne pe Tatăl”? (Ioan 14.8-9).

 

Filip îşi zicea: „Dacă ni-L arată pe Tatăl dorinţa noastră este împlinită.”

Aceasta este dorinţa care a fost exprimată adesea de-a lungul veacurilor, iar în textul citit, am văzut răspunsul pe care l-a dat Domnul Isus.

„De ce nu am putea să-L vedem şi noi pe Dumnezeu dacă este aşa de mare?” Aceasta este întrebarea pusă de mulţi.

Acum aş vrea să vă arăt patru locuri în care Se poate recunoaşte Dumnezeu. Dacă ceea ce vă voi spune este conform Cuvântului, să mă credeţi, bine?

 

– Dumnezeu este în creaţiunea Sa;

– Dumnezeu este în Cuvântul Său;

– Dumnezeu este în Fiul Său;

– Dumnezeu este în poporul Său.

 

Cu aceasta, v-am adus patru mărturii, deşi Biblia cere numai două sau trei dovezi.

Aici, avem patru dovezi, de aceea ar trebui să credem.

Cuvântul spune că nimeni nu ar şti nimic despre Dumnezeu dacă n-ar fi pusă în inima lui dorinţa de a-L căuta, iar această dorinţă vine de la Dumnezeu.

Orice lucru El îl face frumos la vremea lui; a pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei, măcar că omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârşit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu.” (Ecleziastul 3. 11).

El este Acela care a pus în inima omului ceva care însetează după Dumnezeu.

Eu am spus de multe ori că în fiecare cult religios, oamenii sunt îndemnaţi să caute orice altceva, numai pâinea vieţii, nu! Unii dintre ei caută un vestitor înţelept al Evangheliei, în loc de Pâinea vieţii. Prin aceasta, Diavolul le ţine în faţă o găleată plină cu murdărie, din care ei trebuie să mănânce. De aceea, este de datoria noastră să dăm oamenilor Pâinea, Cuvântul vieţii.

Din cartea lui Iov, care este cea mai veche carte a Bibliei, vedem că acest bărbat (Iov) a fost un om drept şi desăvârşit.

Dar de ce l-a pus Dumnezeu la încercare?

Desigur, „Dumnezeu nu poate fi ispitit să facă rău, şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni.” (Iacov 1.13), dar El pune omul la încercare.

Fiecare om care vine la Dumnezeu, va fi pus la încercare. Ca fiu al lui Dumnezeu, el trebuie să treacă printr-o creştere asemenea unui copil.

Dacă un fiu al lui Dumnezeu nu are parte de mustrări şi pedepse, este un fiu din curvie.

Evrei 12.5-8: „Şi aţi uitat sfatul, pe care vi-l dă ca unor fii: „Fiule, nu dispreţui pedeapsa Domnului, şi nu-ţi pierde inima când eşti mustrat de El.

Căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte, şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte.

Suferiţi pedeapsa: Dumnezeu Se poartă cu voi ca şi cu nişte fii. Căci care este fiul pe care nu-l pedepseşte tatăl?

Dar dacă sunteţi scutiţi de pedeapsă, de care toţi au parte, sunteţi nişte feciori din curvie, iar nu fii.”

Un copil al lui Dumnezeu, născut din Dumnezeu va rezista în orice loc, timp sau situaţii la încercările prin care este trecut.

„….el nu păcătuieşte, pentru că sămânţa Lui rămâne în el; şi nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu.” (1 Ioan 3.9).

Deci Iov a trecut printr-un timp de încercări.

Satan cel bătrân, i-a zis lui Dumnezeu: „Ia întinde-Ţi mâna, şi atinge-Te de tot ce are, şi sunt încredinţat că Te va blestema în faţă.” (Iov 1.11).

Dumnezeu avea însă încredere în Iov.

Ce mult mă bucură aceasta!

Vedeţi? Satana este cel care venea la Iov şi-i pricinuia toate necazurile. Numai de viaţa lui nu i-a fost îngăduit să se atingă.

După toate loviturile primite, au venit la el câţiva prieteni, membrii ai bisericii, care l-au acuzat că ar fi un păcătos ascuns. Dar Iov a stat tare pe Cuvântul lui Dumnezeu.

Şi Iov a luat un ciob să se scarpine, şi a şezut pe cenuşă.” (Iov 2.8).

Copiii lui au murit, bogăţiile i-au fost luate, totul pierdut, iar la urmă, nevasta i-a zis: „Tu rămâi neclintit în neprihănirea ta! Blestemă pe Dumnezeu, şi mori!

Dar Iov i-a răspuns: „Vorbeşti ca o femeie nebună. Ce! Primim de la Dumnezeu binele, şi să nu primim şi răul?” (Iov 2.9-10).

Gol am ieşit din pântecele mamei mele, şi gol mă voi întoarce în sânul pământului. Domnul a dat, şi Domnul a luat, – binecuvântat fie Numele Domnului!” (Iov 1.21).

Aceasta a fost o încercare cu adevărat grea pentru Iov.

În timpul acestei încercări, în Iov s-a trezit dorinţa de a-L vedea pe Dumnezeu, de aceea, a strigat: „Oh! Dacă aş şti unde să-L găsesc, dacă aş putea să ajung până la scaunul Lui de domnie…” (Iov 23.3).

Aceasta este ceea ce doresc oamenii şi eu cred că pot să vă arăt cum putem să-L vedem şi noi. Depinde însă de poziţia pe care o aveţi.

În primul rând, noi putem să-L recunoaştem pe Dumnezeu în creaţiunea Sa.

Iov: „Întreabă dobitoacele şi te vor învăţa. Păsările cerului, şi te va învăţa; Şi peştii mării îţi vor povesti.

Cine nu vede în toate acestea dovada că mâna Domnului a făcut asemenea lucruri?

El ţine în mână sufletul a tot ce trăieşte suflarea oricărui trup omenesc.

În satul meu natal, trăia un pescar bătrân. Un băiat care făcea parte dintr-o familie credincioasă, îl însoţea adesea de plăcere, la pescuit.

Într-o zi, acest băiat a întrebat-o pe mama sa, dacă este posibil să-L vadă pe Dumnezeu.

Mama i-a răspuns: „Fiul meu iubit, eu nu pot să-ţi răspund la o asemenea întrebare, pentru că nu ştiu, dar întreab-o pe învăţătoarea de la şcoala duminicală, sau pe preot.”

Când băiatul l-a întrebat pe preot, acesta i-a răspuns:

„Nu, fiule, omului nu-i este îngăduit să-L vadă pe Dumnezeu”.

Acest răspuns l-a descurajat foarte tare pe băiat.

Într-o zi, când l-a însoţit din nou pe bătrânul pescar pe râu, s-a iscat o furtună puternică. Băiatul stătea jos şi asculta bătaia ritmică a vâslelor care loveau apa. Deodată a observat curcubeul, iar când a privit spre bătrân, a văzut că obrajii îi erau plini de lacrimi.

„Aş vrea să te întreb ceva”, a spus băiatul, „ceva ce nu mi-a putut explica nimeni: nici mama, nici învăţătoarea de la şcoala duminicală şi nici preotul. Este posibil ca un om să-L vadă pe Dumnezeu?”

O asemenea întrebare l-a surprins pe pescar. El s-a oprit din vâslit şi a spus:

„Dumnezeu să binecuvânteze inima ta mică, iubitul meu. Tot ce am văzut în ultimii 40 de ani, a fost numai Dumnezeu.”

Vedeţi, noi trebuie să-l avem pe Dumnezeu în inimă ca să-L putem vedea. Dacă nu L-aţi primit în inimă, nu-L veţi vedea niciodată. Eu Îl văd pe Dumnezeu de la răsăritul soarelui, până la apusul lui, în creaţiunea Sa.

Să vedem dacă Dumnezeu se face cunoscut în creaţiunea Sa şi dacă este aproape de ea.

Să privim pentru aceasta lumea noastră.

Mie îmi place foarte mult să cercetez tainele naturii şi să iau parte la vânătoarea de animale sălbatice.

Dacă merg de exemplu în Nord, acolo întâlnesc raţe sălbatice, care s-au aşezat acolo şi şi-au făcut cuiburi. Ele depun ouă şi scot pui, pe care-i îngrijesc până în toamnă când se maturizează.

Curând după sosirea toamnei, timpul devine rece, iar într-o zi se iscă o furtună puternică aducătoare de zăpadă. Vânturile reci şi zăpada ating şi lacul, iar apa începe să îngheţe. Atunci se întâmplă ceva. Dintre raţe, se ridică una, care deşi nu a părăsit niciodată lacul, se înalţă puţin în zbor şi scoate două-trei ţipete puternice. Imediat toate raţele de pe lac se adună în jurul ei şi o urmează în văzduh, plecând pe calea cea mai scurtă spre Louisiana, care se află în sud. Ele fac aceasta fără să posede vreo busolă.

Da, frate, Dumnezeu este în creaţiunea Sa.

Noi ar trebui să avem aceeaşi înţelepciune ca raţele. Cu regret însă trebuie să spun că raţele îşi recunosc conducătorul, dar oamenii nu-L recunosc pe Dumnezeul lor ca şi Conducător!

Isaia 1.2: „Ascultaţi, ceruri, şi ia aminte pământule, căci Domnul vorbeşte: „Am hrănit şi am crescut nişte copii, dar ei s-au răsculat împotriva Mea.

Ieremia 8.7: „Chiar şi cocostârcul îşi cunoaşte vremea pe ceruri; turtureaua, rândunica şi cocorul îşi păzesc vremea venirii lor; dar poporul Meu nu cunoaşte Legea Domnului!

Dumnezeu a pus în raţe un instinct şi astfel, ele părăsesc lacul, care devine periculos, ca să fugă de ger şi îl urmează pe cel care le conduce.

Dumnezeu i-a dat şi omului un Conducător: pe Duhul Sfânt, dar oamenii Îl refuză. De aceea, nu-i de mirare că suntem mereu în necazuri şi în greutăţi.

Prin ce se poate vedea Dumnezeu în creaţiunea Sa?

Să presupunem că citiţi în ziar că mâine va fi vreme frumoasă. Dacă însă vedeţi un porc care trage o legătură de paie din partea de nord a dealului, spre sud, să nu luaţi în seamă spusele meteorologului. Acest animal va spune mai multe despre vremea de mâine decât meteorologul. Acesta este adevărul. Dumnezeu a pus în porc acest instinct şi el se bazează pe acesta.

Şi noi, oamenii, primim instincte sau unele îndemnuri chiar de la conducătorul nostru, care este Duhul Sfânt, dar necazul este că nu le primim ci ne temem de ele.

Aceasta este deosebirea dintre om şi animal.

Da, Dumnezeu este prezent în natură, în creaţiunea Sa, de aceea El poate fi recunoscut în ea.

El a creat munţii înalţi şi dealurile. El este un Dumnezeu care iubeşte totul. El a dat culoare florilor. El i-a creat pe oameni mari sau mici şi de diferite rase: albi, galbeni, negri, etc. El este un Dumnezeu al diversităţii şi eu mă bucur mult pentru aceasta.

El trasează drumul fiecărei stele, cu cea mai mare precizie. Şi orice mişcare se întâmplă numai la porunca Lui.

Dar omul, care a fost creat după chipul lui Dumnezeu îi întoarce spatele şi spune:

„Eu nu pot să cred aşa ceva!”

Da, din nou putem vedea deosebirea dintre animal şi om: raţele sălbatice îşi recunosc conducătorul, dar omul nu-L recunoaşte pe Conducătorul său.

Uneori, merg în munţi ca să vânez sau ca să fiu singur. Mama mea este jumătate indiană şi cred că de la ea moştenesc dragostea pentru singurătate. Nici chiar pocăinţa n-a îndepărtat din mine dragostea de singurătate. Îmi place pustietatea, pentru că acolo pot să-L văd pe Dumnezeu în creaţiunea Sa.

Pustiul şi natura au fost prima mea învăţătoare, la picioarele naturii am învăţat să recunosc lucrarea lui Dumnezeu.

Eu am observat adesea o floare mică şi am văzut cum moare şi cade la pământ. Ea poate să fie tânără sau bătrână, dar dacă gerul o atinge, moare, se supune morţii. Norii de pe cer plâng după ea, iar ploaia care cade pe pământ o îngroapă împreună cu sămânţa cea mică pe care o posedă în ea. Prin aceasta, sămânţa este pusă în pământ, înţepenită de ger. Tulpina ei s-a veştejit, frunzele i s-au uscat şi frumuseţea i-a trecut.

Dar acesta este sfârşitul florii? Nu, ea aşteaptă venirea primăverii. În ea este un germen mic, a cărui taină nu o cunoaşte nici un savant din lumea aceasta. Şi pe cât este de sigur că soarele de primăvară va încălzi iarăşi pământul cu razele lui plăcute, pe atât este de sigur că micuţa floare va reveni la viaţă.

Fraţilor, dacă Dumnezeu face o floare să vină din nou la viaţă, cum este cu omul care este creat după chipul lui Dumnezeu?

Puteţi vedea din exemplul cu această floare, ce este învierea? Învierea nu este o reîncarnare, nici înlocuirea celui care a fost, ci este ridicarea din nou a celui ce a fost pus în pământ.

Nu demult am fost într-un local împreună cu un predicator metodist, ca să servim o îngheţată.

Atunci am auzit la radio o ştire din domeniul agriculturii. Astfel, se spunea că un grup de cercetători, a reuşit să construiască o maşină care poate produce boabe de porumb artificiale, care sunt însă atât de perfecte încât imită întocmai bobul original.

Dacă s-ar lua un pumn de boabe artificiale şi un pumn de boabe naturale, şi s-ar amesteca, nu s-ar putea deosebi unele de altele.

Din ambele soiuri se poate face aceeaşi făină şi aceiaşi fulgi, iar dacă s-ar tăia ambele boabe în două, se poate vedea inima bobului. Ambele boabe au aceeaşi compoziţie şi acelaşi număr de calorii, deci ambele par a fi naturale.

Auzind toate acestea, l-am privit pe predicatorul baptist şi i-am zis: „Ai auzit ce spun aceştia?”

„Da”, a răspuns el, „am auzit.”

Cu toate acestea există o posibilitate de a afla care dintre cele două boabe este natural şi care este artificial: să fie puse ambele în pământ.

Bobul fabricat de om se va descompune în părţile lui, deoarece este mort şi va rămâne mort, pe când bobul natural, creat de Dumnezeu posedă germenul de viaţă aşa că după ce moare, se deşteaptă din nou la viaţă:

Isaia 26.19: „Să învie dar morţii Tăi! Să se scoale trupurile mele moarte! – Treziţi-vă şi săriţi de bucurie, cei ce locuiţi în ţărână! Căci roua Ta este o rouă dătătoare de viaţă, şi pământul va scoate iarăşi afară pe cei morţi.

„Frate”, i-am spus predicatorului baptist, „ar trebui să mă ţii mare, căci s-ar putea să sar în sus şi astfel să creez vreo neplăcere celor ce se află în acest local, căci inima mea este plină de bucurie.”

Da, aşa este şi cu oamenii!

Poate că tu arăţi şi te porţi ca un creştin, poate că aparţii de o biserică creştină, etc., dar dacă nu posezi germenul de viaţă al lui Hristos cel înviat, vei muri. Aşa este. Cine este născut însă din nou, va trăi din nou. Acest lucru este atât de sigur, pe cât este de sigur că Cuvântul lui Dumnezeu este Adevărul.

Puteţi să-L recunoaşteţi pe Dumnezeu în creaţiunea Sa? Recunoaşteţi lucrarea Lui în ea?

Într-un an secetos, am fost la vânătoare în Colorado. Era o iarnă secetoasă, fără zăpadă, şi din cauza aceasta nici o căprioară n-a coborât din munte. Fiind cu calul, am mers ore întregi. După un timp a început o furtună. Prima dată a plouat, iar după aceea a apărut soarele, pentru ca în final să ningă. Când a început furtuna, m-am adăpostit în dosul unui copac, iar când totul s-a liniştit, am privit spre vest şi am văzut un tablou deosebit.

Soarele era la apus şi peisajul era foarte frumos. Se părea că chiar ochiul lui Dumnezeu priveşte în urmă veghind asupra lumii. Undeva în depărtare, se auzea urletul unui lup bătrân.

Era aşa cum spune David în Psalmul 42:

Un val cheamă un alt val…” (v.7), sau „adâncul cheamă Adâncul.

Soarele cobora tot mai jos spre apus, iar eu priveam în jur. În urma furtunii, copacii au rămas acoperiţi cu un strat subţire de zăpadă, iar în depărtare a apărut curcubeul.

Privindu-l, mă gândeam: „Oh, Dumnezeule, cât eşti de minunat! Tu însuţi eşti Acela care Te descoperi şi eşti prezent aici!”

Ce înseamnă curcubeul? El mărturiseşte despre legământul pe care l-a făcut Dumnezeu cu Noe – că nu va mai nimici niciodată lumea prin ape.

Apoi văd legământul Noului Testament, făcut de Domnul Isus:

Apocalipsa 4. 3-8: „Cel ce şedea pe el, avea înfăţişarea unei pietre de iaspis şi de sardiu; şi scaunul de domnie era înconjurat cu un curcubeu ca o piatră de smarald la vedere.

Împrejurul scaunului de domnie stăteau douăzeci şi patru de scaune de domnie; şi pe aceste scaune de domnie stăteau douăzeci şi patru de bătrâni, îmbrăcaţi în haine albe; şi pe capete aveau cununi de aur.

Din scaunul de domnie ieşeau fulgere, glasuri şi tunete.

Înaintea scaunului de domnie ardeau şapte lămpi de foc, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu.

În faţa scaunului de domnie, mai este un fel de mare de sticlă, asemenea cu cristalul.

În mijlocul scaunului de domnie şi împrejurul scaunului de domnie stau patru făpturi vii, pline cu ochi pe dinainte şi pe dinapoi.

Cea dintâi făptură vie seamănă cu un leu; a doua seamănă cu un viţel; a treia are faţa ca a unui om; şi a patra seamănă cu un vultur care zboară.

Fiecare din aceste patru făpturi vii avea câte şase aripi, şi erau pline cu ochi de jur împrejur şi pe dinăuntru. Zi şi noapte, ziceau fără încetare: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era, care este, care vine!”

Să citim versetul 3:

Cel ce şedea pe el, avea înfăţişarea unei pietre de iaspis şi de sardiu; şi scaunul de domnie era înconjurat cu un curcubeu ca o piatră de smarald la vedere.

Curcubeul are şapte culori, cele şapte epoci ale Bisericii.

Isus Hristos, Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel care era, care este şi care vine, „este Rădăcina şi Sămânţa lui David, Luceafărul strălucitor de dimineaţă.” (Apocalipsa 22.16).

Văzând curcubeul, mă gândeam că aceasta este dovada prezenţei Lui. Curcubeul este semnul făgăduinţei.

O, Dumnezeule, Tu te faci cunoscut chiar şi prin urletul unui lup, prin ţipătul corbului…Tu te descoperi prin toate lucrurile.

Atunci am plâns, deoarece inima mea era copleşită!

Da, trebuie să vă deschideţi doar ochii şi atunci veţi putea să-L vedeţi pe Dumnezeu, deoarece El este prezent pretutindeni.

În timp ce stăteam lângă copac, am auzit un ţipăt, iar când m-am uitat, am văzut o veveriţă care a urcat repede într-un copac. Veveriţa este poliţistul pădurii, iar ţipătul pe care l-a scos dovedea că se teme de ceva.

„De ce eşti atât de agitată, micuţo?” mă gândeam, dar atunci mi-am amintit că şi eu fusesem agitat când am auzit urletul lupului, în timp ce admiram curcubeul simţindu-L pe Dumnezeu mai aproape.

Mi-am pus arma lângă copac şi plin de bucurie am început să alerg în jurul lui. Dacă m-ar fi văzut cineva, sigur s-ar fi gândit că am ieşit dintr-un ospiciu de nebuni. Pe mine însă, nu mă interesa ce crede cineva, eram plin de bucurie pentru că Îl simţisem pe Dumnezeu aproape şi aceasta era totul.

Mi-am ridicat braţele spre cer şi am spus:

„O, Dumnezeule, cât de minunat este locul acesta! Tu eşti prezent aici şi în inima mea.

Te slăvesc pentru că pot să Te recunosc în creaţiunea Ta. Te văd peste tot în natură. Tu eşti pur şi simplu peste tot. O, Te pot recunoaşte prin glasul animalelor sălbatice. Pot să aud vocea Ta printre copaci, la fel cum au auzit-o Adam şi Eva în Geneza 3.9, când ai zis: „Unde eşti Adame?” Da, eu pot să Te văd peste tot, Dumnezeule!”

Mă gândeam că este posibil ca veveriţa să fie agitată din cauza purtării mele, dar după aceea, am văzut un vultur care coborâse din văzduh din cauza furtunii şi se aşezase pe o creangă. Ochii lui priveau în jur fără nici o teamă.

Vulturul este comparat cu o fiinţă plăcută lui Dumnezeu. El nu vrea să vadă pe nimeni deznădăjduit sau fricos, El vrea ca bărbaţii să fie bărbaţi, iar femeile, femei. El vrea creştini adevăraţi care spun pe faţă ceea ce cred şi au încredere deplină în Dumnezeu. Aceasta este ceea ce vrea El de la tine!

Acesta este motivul pentru care m-am adresat vulturului şi i-am zis: „Împărate al văzduhului, te porţi de parcă nu te temi de nimeni, dar te-ai gândit că dacă vreau pot să te împuşc? Aş vrea să văd cât de departe merge curajul tău” şi spunând aceasta, m-am aplecat şi am luat arma în mână. Când am făcut aceasta, am văzut că şi-a mişcat foarte puţin aripile. El nu arăta că i-ar fi frică, deoarece ştia că Dumnezeu i-a dat un dar – aripile – şi că se încredea în ele, deoarece ştia că înainte ca să apuc să apăs pe trăgaci, îl vor purta până la vârful muntelui.

Frate, Dumnezeu i-a dat vulturului aripi puternice, ca să se poată retrage repede dacă se află în primejdie.

De aici, putem învăţa cum ar trebui să se poarte omul care a fost botezat cu Duhul Sfânt, fiindcă ce poate face Diavolul împotriva unui om care a fost umplut cu Duhul Sfânt şi se mişcă prin Duhul? Cu un om în viaţa căruia se vede identificarea cu Dumnezeu? În tot ceea ce face un astfel de om se poate vedea dragostea, pentru că el trăieşte în prezenţa lui Dumnezeu.

Acesta este motivul pentru care Pavel a putut să spună plin de bucurie:

Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul, moarte?” (1 Corinteni 15.55).

De aceea, mulţumiri să-I fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Isus Hristos, Domnul nostru.

Acesta este motivul pentru care nici moartea şi nici mormântul nu au putut să-l sperie pe acest apostol. El ştia că are părtăşie cu Isus Hristos.

Când am văzut că vulturul îşi mişcă aripile, am zis: „O, eu te admir mult, împărate!”

Supărat poate pentru larma făcută de veveriţă, vulturul a făcut un salt, a bătut de câteva ori din aripi şi dus a fost. El mişca doar puţin din aripi şi era tot mai sus, tot mai sus. Am stat şi am privit la el până când nu s-a mai văzut decât un punct mic.

Atunci m-am gândit, comparându-i pe oameni cu acest vultur:

„O, Doamne, este corect ca omul să sară de la o biserică la alta, făcând de fiecare dată o cerere ca să fie primit în ea?”

Nu, sigur că nu! Prin toate acestea, noi nu rezolvăm nimic. Noi trebuie să ştim să ne folosim aripile pentru a ne ridica în puterea Duhului Sfânt. Îndată ce valul slavei vine peste tine, lasă-te ridicat şi urcă tot mai sus, tot mai sus, asemenea vulturului.

Dacă diavolul vine cu tot felul de încercări pentru a te clătina, tu pune-ţi aripile în poziţie corectă pentru că atunci puterea lui Dumnezeu va intra în ele şi veţi putea spune plini de bucurie: „Amin! Doamne, aşa este corect! Eu nu mai am nevoie să merg încoace sau încolo, ci trebuie să fiu cu Tine.”

Da, aceasta este tot ce vă trebuie şi atunci totul va fi în ordine.

Mă gândeam că vulturul a părăsit-o pe veveriţa gălăgioasă, care parcă spunea:

„Zilele minunilor au trecut! Vindecarea dumnezeiască nu mai există de multă vreme! Azi nu mai este botez cu Duhul Sfânt!”

Ce faci tu, când auzi toate aceste şoapte?

Să nu asculţi aceste veveriţe gălăgioase, ci zboară din mijlocul denominaţiunilor, a bisericii formale în care te afli prins! Lasă-te dus de puterea Celui veşnic viu!

Da, Dumnezeu este în creaţiunea Sa, crezi tu aceasta?

Dar Dumnezeu este şi în Cuvântul Său.

Biblia spune că Cuvântul lui Dumnezeu este o sămânţă. El este asemenea unei seminţe semănate de om:

Luca 8.5-18: Isus a spus pilda aceasta:

Semănătorul a ieşit să-şi semene sămânţa. Pe când semăna el, o parte din sămânţă a căzut lângă drum: a fost călcată în picioare, şi au mâncat-o păsările cerului.

O altă parte a căzut pe stâncă; şi, cum a răsărit, s-a uscat, pentru că n-avea umezeală.

O altă parte a căzut în mijlocul spinilor: spinii au crescut împreună cu ea şi au înecat-o.

O altă parte a căzut pe pământ bun, şi a crescut, şi a făcut rod însutit.- După ce a spus aceste lucruri, Isus a strigat: „Cine are urechi de auzit, să audă.”

Ucenicii Lui L-au întrebat ce înţeles are pilda aceasta.

El le-a răspuns: „Vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei lui Dumnezeu, dar celorlalţi li se vorbeşte în pilde, ca ,măcar că văd, să nu vadă, şi măcar că aud, să nu înţeleagă.”

Iată ce înţeles are pilda aceasta: „Sămânţa, este Cuvântul lui Dumnezeu.

Cei închipuiţi în sămânţa căzută lângă drum, sunt cei ce aud; apoi vine diavolul şi ia Cuvântul din inima lor, ca nu cumva să creadă, şi să fie mântuiţi.

Cei închipuiţi în sămânţa căzută pe stâncă, sunt aceia care, când aud Cuvântul, îl primesc cu bucurie; dar n-au rădăcină, ci cred până la o vreme, iar când vine ispita, cad.

Sămânţa, care a căzut între spini, închipuieşte pe aceia care, după ce au auzit Cuvântul, îşi văd de drum, şi-l lasă să fie înăbuşit de grijile, bogăţiile şi plăcerile vieţii acesteia, şi n-aduc rod care să ajungă la coacere.

Sămânţa, care a căzut pe pământ bun, sunt aceia care, după ce au auzit Cuvântul, îl ţin într-o inimă bună şi curată, şi fac rod în răbdare.

Nimeni, după ce a aprins o lumină, n-o acoperă cu un vas, nici n-o pune sub pat, ci o pune într-un sfeşnic, pentru ca cei ce intră, să vadă lumina.

Fiindcă nu este nimic acoperit, care nu va fi descoperit, nimic tăinuit, care nu va fi cunoscut şi nu va veni la lumină.

Luaţi seama dar la felul cum ascultaţi; căci celui ce are, i se va da; dar celui ce n-are, i se va lua şi ce i se pare că are.”

Unii oameni au grădini mari cu pomi, dar voi ştiţi că fiecare sămânţă semănată, posedă deja în ea rodul pe care-l va produce. Totul este cuprins în sămânţă: viaţa, creşterea şi rodul. Tu trebuie să uzi doar sămânţa.

Eu cred că aceasta este poziţia interioară corectă, prin care se pregăteşte calea pentru împlinirea făgăduinţei dumnezeieşti. Da, tu trebuie să ai o poziţie corectă faţă de Dumnezeu, căci aceasta hotărăşte asupra rezultatelor pe care le vei primi.

Dacă spui: „Eu cred aceasta, dar mai întâi aş vrea să văd!” aceasta nu este o poziţie corectă! Tu trebuie să primeşti şi să crezi tot ce-ţi este făgăduit. Trebuie să poţi spune: „Aceasta este „Aşa vorbeşte Domnul!”

Dumnezeu îşi ţine Cuvântul:

Evrei 6.18: „,….este cu neputinţă ca Dumnezeu să mintă…

Tit 1.2: „…Dumnezeu nu poate să mintă…

El este legat neîncetat de Cuvântul Său, de aceea, nu poate ceda nimic din El:

Matei 25.35: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.

Ioan 1.1: „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu.” Şi acest Cuvânt era Hristos.

Eu cred că dacă cineva Îl primeşte pe Hristos, şi Cuvântul acesta devine viu în el, prin Duhul Sfânt, acel om are totul.

Aceasta înseamnă că dacă un om se naşte din nou, primeşte de la Dumnezeu un CEC în care a semnat Isus. Acest CEC mijloceşte pentru orice binecuvântare a mântuiri, pe care Isus a câştigat-o prin moartea Sa pentru noi.

Deci, nu te teme să-L completezi şi să-L dai mai departe!

Dacă suntem în Cuvânt, noi suntem plantaţi în Hristos:

Romani 6.5: „În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui.”

Aceasta înseamnă că nu vom fi scoşi afară:

Matei 15.13: „Drept răspuns, El le-a zis: „Orice răsad, pe care nu l-a sădit Tatăl Meu cel ceresc, va fi smuls din rădăcină.

Dacă plantaţi un pom mic, trebuie să faci un singur lucru: să-l uzi. El trebuie să bea apă până când se umflă mugurii, dau frunzele şi se coc roadele.

Eu cred că aceasta este ceea ce trebuie să facă creştinii. Ei trebuie să rămână în Isus Hristos şi în Cuvântul Său. El este Izvorul nesecat al vieţii. Un om trebuie să fie plantat în Hristos şi să bea din apa vie până când fiecare făgăduinţă a lui Dumnezeu se arată în el. Amin.

În multele mele călătorii misionare prin America, eu am întâlnit două feluri de credincioşi: fundamentaliştii şi penticostalii.

După poziţia lor, fundamentaliştii ştiu pe ce stau, dar nu primesc botezul cu Duhul Sfânt – deci lor le lipseşte credinţa ca să primească ceea ce ştiu teoretic.

Dimpotrivă, penticostalii au primit Duhul Sfânt, dar nu ştiu nimic despre poziţia lor. Este ca şi cum cineva ar avea bani în bancă, dar nu ştie să completeze chestionarul ca să îi scoată.

Ceilalţi (fundamentaliştii), ştiu să completeze cecul, dar nu au bani în bancă. Dacă ar fi posibil să uneşti credinţa penticostală la poziţia fundamentaliştilor sau poziţia fundamentalistă s-o pui la credinţa penticostalilor, atunci totul ar fi în ordine. Amin.

Isus a spus în Luca 24.49: „…iată că voi trimite peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; dar rămâneţi în cetate până veţi fi îmbrăcaţi cu putere de sus.”

Iar în Fapte 1.8 citim: „Ci voi veţi primi o putere, când Se va pogorî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria, şi până la marginile pământului.

Acest grup mic de ucenici, au urcat în camera de sus datorită faptului că au crezut făgăduinţa lui Dumnezeu, iar Dumnezeu care este „Da” şi „Amin”, a împlinit-o.

Dumnezeu i-a spus lui Avraam că sămânţa lui va fi roabă timp de 400 de ani, într-o ţară străină, după care va fi scoasă de acolo cu mână puternică.

Exod 32.11: „Moise s-a rugat Domnului, Dumnezeului său, şi a zis: „Pentru ce să se aprindă, Doamne, mânia Ta împotriva poporului Tău, pe care l-ai scos din ţara Egiptului cu mare putere şi cu mână tare?”

De aici putem învăţa ceva important.

Ca să le dea ţara făgăduită, Dumnezeu ar fi trebuit să-i nimicească pe toţi filistenii iar după aceea să spună:

„Haide, Moise, i-aţi poporul, veniţi înăuntru şi faceţi-vă comozi!”

Dar vedeţi, Dumnezeu nu a procedat aşa. Moise, Iosua şi poporul, au trebuit să lupte pentru fiecare făgăduinţă, pentru fiecare bucată de pământ.

Acelaşi lucru este valabil şi pentru noi.

Nouă ne aparţin toate făgăduinţele Bibliei, dar dacă vom sta nepăsători, nu vom intra niciodată în posesia lor. Noi trebuie să luptăm pentru fiecare făgăduinţă pe care dorim s-o primim.

Dumnezeu i-a făgăduit lui Iosua că va primi fiecare bucată de pământ pe care îşi va pune piciorul.

Acelaşi lucru se întâmplă şi astăzi.

Dacă eşti paralizat şi nu te poţi mişca, ţine-te cu putere de făgăduinţele lui Dumnezeu:

Psalmul 107.20: „…a trimis Cuvântul Său şi i-a tămăduit….

Ţine cu tărie şi cu credinţă la aceasta şi încearcă să mergi mai departe, până când te vei putea mişca. La aceasta m-am referit mai sus, când am spus că trebuie să ne luptăm pentru fiecare făgăduinţa a lui Dumnezeu.

Necazul nostru este că nu ne lipseşte nimic, de aceea suntem ispitiţi să ne purtăm ca şi cum am avea deja totul şi nu ne-ar lipsi nimic. Pe lângă aceasta, noi nu recunoaştem cât suntem de departe de Dumnezeu, pe când păgânii din ţările sărace, care nu au nici măcar haine de schimb, vin cu zecile de mii la adunările de Evanghelizare.

Lăsaţi-i pe ei să vadă cu ochii lor lucrarea lui Dumnezeu şi veţi vedea că vor crede Cuvântul lui Dumnezeu şi-L vor primi, asemenea unui pământ virgin.

Noi americanii suntem însă trataţi cu prea multe îngrăşăminte chimice, de aceea aducem la suprafaţă roade artificiale.

Lăsaţi însă Cuvântul să cadă pe un pământ virgin şi veţi vedea ce se va întâmpla.

Cuvântul Se va arăta ca o realitate, căci Dumnezeu stă în Cuvântul Său şi va face ceea ce a făgăduit.

Da, Dumnezeu este în Cuvântul Său!

Să-L vedem acum pe Dumnezeu şi în Fiul Său.

Biblia spune în 2 Corinteni 5.18:

Şi toate lucrurile acestea sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El prin Isus Hristos, şi ne-a încredinţat slujba împăcării.

Noi credem aceasta. Noi credem că Dumnezeu a fost în Isus Hristos.

Ioan 10.30-38: „Eu şi Tatăl una suntem.

Atunci Iudeii iarăşi au luat pietre ca să-L ucidă.

Isus le-a zis: „V-am arătat multe lucrări bune, care vin de la Tatăl Meu: pentru care din aceste lucrări aruncaţi cu pietre în Mine?”

Iudeii I-au răspuns: „Nu pentru o lucrare bună aruncăm noi cu pietre în Tine, ci pentru o hulă, şi pentru că Tu, care eşti un om, Te faci Dumnezeu.”

Isus le-a răspuns: „Nu este scris în Legea voastră: „Eu am zis: Sunteţi dumnezei?”

Dacă Legea a numit, dumnezei -, pe aceia, cărora le-a vorbit Cuvântul lui Dumnezeu, – şi Scriptura nu poate fi desfiinţată,-

cum ziceţi voi că hulesc Eu, pe care Tatăl M-a sfinţit şi M-a trimis în lume? Şi aceasta, pentru că am zis: ,Sunt Fiul lui Dumnezeu!”

Dacă nu fac lucrările Tatălui Meu, să nu Mă credeţi.

Dar dacă le fac, chiar dacă nu Mă credeţi pe Mine, credeţi măcar lucrările acestea, ca să ajungeţi să cunoaşteţi şi să ştiţi că Tatăl este în Mine şi Eu sunt în Tatăl.

Ioan 12.45: „Şi cine Mă vede pe Mine, vede pe Cel ce M-a trimis pe Mine.

Ioan 14.7-11: „Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, aţi fi cunoscut şi pe Tatăl Meu. Şi de acum încolo Îl veţi cunoaşte; şi L-aţi şi văzut.

„Doamne”, i-a zis Filip, „arată-ne pe Tatăl, şi ne este de ajuns.”

Isus i-a zis: „De atâta vreme sunt cu voi, şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar: „Arată-ne pe Tatăl?”

Nu crezi că Eu sunt în Tatăl, şi Tatăl este în Mine? Cuvintele, pe care vi le spun Eu, nu le spun de la Mine; ci Tatăl, care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări ale Lui.”

Credeţi-Mă că Eu sunt în Tatăl, şi Tatăl este în Mine; credeţi cel puţin pentru lucrările acestea.”

Ioan 17.10: „Tot ce este al Meu, este al Tău, şi ce este al Tău, este al Meu, – şi Eu sunt proslăvit în ei.

v.21-23: „Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca, şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.

Eu le-am dat slava, pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum şi noi suntem una,

Eu în ei, şi Tu în Mine; – pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis, şi că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine.”

2 Corinteni 5.19: „.că adică, Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine…

Unii susţin că Isus a fost numai un Profet, dar nu este adevărat! El a fost însuşi Dumnezeu. Noi putem vedea că Dumnezeu a fost în Fiul Său. Nimeni nu putea să facă ceea ce făcea El. Da, El proceda ca Dumnezeu; predica ca Dumnezeu; vindeca ca Dumnezeu; S-a sculat din morţi ca Dumnezeu; da, El a făcut toate acestea pentru că era Dumnezeu.

Alţii nu cred că El s-a născut din fecioara Maria, dar eu cred pentru ca aşa spune Biblia:

Matei 1.23: „Iată, fecioara va fi însărcinată, va naşte un fiu, şi-i vor pune numele „Emanuel”, care, tălmăcit, înseamnă: „Dumnezeu este cu noi.

Luca 1.35: „Îngerul i-a răspuns: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine, şi puterea Celui prea înalt te va umbri. De aceea Sfântul care Se va naşte din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu.

Duhul Sfânt a umbrit-o pe Maria şi ea a zămislit un copil.

Dumnezeu a creat în trupul ei o celulă de sânge şi astfel, L-a născut pe Fiul – Isus Hristos, care a fost locuinţa, cortul pământesc al Dumnezeului celui Atotputernic.

Ioan 1.14: „Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi…

Odată mi s-a atras atenţia şi mi s-a spus că Isus nu a fost Dumnezeu pentru că a plâns la groapa lui Lazăr, dar acolo a fost Cineva care a strigat: „Lazăre, vino afară!” (Ioan 11.43). Şi Lazăr a ieşti din mormânt. Cine era Acela? Dumnezeu în Fiul Său.

Este adevărat că Isus a flămânzit ca Om în pustie, dar ca Dumnezeu, El a luat cinci pâini şi doi peşti şi a hrănit cu ele 5000 de oameni:

Matei 4.2: „Acolo a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi: la urmă a flămânzit.

Dumnezeu în Fiul Său, nu a împărţit peşti cruzi, ci fripţi.

Gândeşte-te frate, câţi atomi a eliberat El când a dat mulţimii pâine coaptă şi peşti prăjiţi? El ţine atomii în mâna Sa pentru că este Creatorul. Slavă lui Dumnezeu.

Ca Om, El a obosit, dar ca Dumnezeu i-a vindecat pe toţi aceia care s-au atins de El cu credinţă – din El ieşea o putere vindecătoare.

Într-o seară, fiind foarte obosit, S-a culcat în corabie. Somnul i-a fost atât de adânc că nici zgomotul furtunii dezlănţuite nu a putut să-L trezească.

Pot să-mi imaginez că zeci de mii de draci au jurat că-L vor îneca în noaptea aceea, în timp ce dormea. Pot să-mi închipui că în acea noapte întunecoasă, în care cerul era brăzdat de fulgere luminoase, iar marea urla furioasă, dracii îşi ziceau plini de bucurie:

„Oh, El doarme, aşa că-L avem în mână! Este al nostru!”

Desigur, ca Om El a obosit, dar când a ridicat capul şi a certat vântul şi marea, totul s-a liniştit imediat:

Marcu 4.39: „El S-a sculat, a certat vântul şi a zis mării: „Taci! Fără gură!Vântul a stat, şi s-a făcut o linişte mare.”

Din nou era Dumnezeu în Fiul Său.

Când Isus a strigat de pe cruce: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” a murit ca un Om, pentru că a luat asupra Sa păcatele noastre, dar în dimineaţa de Paşte, sigiliul roman (piatra de la intrarea mormântului) a fost rupt şi El S-a sculat dintre cei morţi, dovedind încă o dată că El era într-adevăr Dumnezeu.

În Ioan 10.17-18, Isus a spus: „Tatăl Mă iubeşte, pentru că Îmi dau viaţa, ca iarăşi s-o iau.

Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau, şi am putere s-o iau iarăşi: aceasta este porunca, pe care am primit-o de la Tatăl Meu.”

Dumnezeu să fie slăvit pentru aceasta!

Dar fraţilor, El nu era Dumnezeu numai atunci, ci este şi acum, după aproape 2000 de ani. El este încă viu; El este încă Acelaşi Dumnezeu!

Da, Dumnezeu este în creaţiunea Sa; Dumnezeu este în Cuvântul Său; Dumnezeu este în Fiul Său şi Dumnezeu este în poporul Său.

În Ioan 14.20 scrie: „În ziua aceea, veţi cunoaşte că Eu sunt în Tatăl Meu, că voi sunteţi în Mine, şi că Eu sunt în voi.

Vechiul Testament ne relatează despre un slujitor al lui Dumnezeu cu numele Elisei.

O femeie bogată din Sunam, i-a pus la dispoziţie o cameră în care se afla „un pat pentru el, o masă un scaun şi un sfeşnic, ca să stea acolo când va trece prin cetate.” (2 Împăraţi 4.10).

Într-o zi când a trecut din nou prin cetate, Elisei i-a zis slujitorului său Ghehazi s-o cheme pe femeie.

Când a venit femeia, Elisei a spus:

v.13: „Iată, pentru noi tu ţi-ai făcut toată tulburarea aceasta, noi ce putem face pentru tine? Trebuie să vorbim pentru tine împăratului sau căpeteniei oştirii?

Dar ea nu avea nici o pretenţie. Era bucuroasă că a putut face un bine şi nu dorea nici o răsplată.

Şi voi ar trebui să procedaţi în felul acesta! Să nu vă aşteptaţi să primiţi înapoi, ci daţi slavă lui Dumnezeu.

Femeia şi bărbatul ei, văzuseră că Elisei era slujitorul lui Dumnezeu. Ei ştiau că prin faptul că-l onorau pe Elisei, Îl onorau pe Dumnezeu, deoarece Dumnezeu era în slujitorul Său. Prin gestul lor, ei Îl respectau pe Dumnezeu în om.

Dar deşi femeia nu a pretins nimic, Elisei i-a făcut totuşi o făgăduinţă. Ea şi bărbatul ei erau deja bătrâni şi nu aveau copii, aşa că Elisei i-a zis:

La anul pe vremea aceasta, vei ţine în braţe un fiu.” (v.16 ).

Şi într-adevăr, copilul s-a născut şi a crescut, iar într-o zi când se afla la câmp cu tatăl său, a început să strige:

Capul meu! Capul meu!Tatăl a zis slujitorului său:Du-l la mamă-sa!

Slujitorul l-a luat şi l-a dus la mamă-sa. Şi copilul a stat pe genunchii mamei sale până la amiază, şi apoi a murit.” (v.19-20).

Priviţi acum, la înţelepciunea acestei femei, care a ştiut unde să-L caute pe Dumnezeu.

Când a văzut că i-a murit copilul, „s-a suit, l-a culcat pe patul omului lui Dumnezeu a închis uşa după ea, şi a ieşit.” (v. 21).

De ce nu a pus copilul în patul ei, sau în patul bărbatului ei?

Apoi a pus şaua pe măgăriţă, şi a zis slujitorului său: „Mână şi pleacă, să nu opreşti pe drum decât când ţi-oi spune eu.

Ea a plecat deci şi s-a dus la omul lui Dumnezeu pe muntele Carmel.” (v.24-25).

Bărbatul ei a încercat s-o oprească, dar ea a stat neclintită pe poziţie ei, deoarece ştia una şi bună: să-l găsească imediat pe profet.

Omul lui Dumnezeu a văzut-o de departe şi a zis slujitorului său Ghehazi să alerge înaintea ei şi s-o întrebe dacă totul este bine.

Dumnezeu nu descoperă întotdeauna orice amănunt.

Elisei vedea numai că inima ei era plină de tristeţe, de aceea a spus la un moment dat:

Domnul mi-a ascuns lucrul acesta şi nu mi l-a făcut cunoscut!” (v.27).

La întrebarea pusă de Ghehazi, sunamita a răspuns că bărbatul şi fiul ei sunt bine.

De ce a vorbit aşa? Ea ştia că Dumnezeu este în profet.

Asta este bine. Ea se afla în faţa reprezentantului lui Dumnezeu. Eu iubesc mult această poziţie!

Apoi Dumnezeu i-a descoperit lui Elisei scopul real al vizitei ei.

Atunci i-a spus lui Ghehazi: „Încinge-ţi mijlocul, ia toiagul meu în mână şi pleacă. Dacă vei întâlni pe cineva, să nu-l întrebi de sănătate: şi dacă te va întreba cineva de sănătate, să nu-i răspunzi. Să pui toiagul meu pe faţa copilului.” (v.29).

Eu cred că şi Pavel a trăit o asemenea experienţă atunci când a îngăduit ca să se pună pe trupul lui batiste:

Şi Dumnezeu făcea minuni nemaipomenite prin mâinile lui Pavel;

până acolo că peste cei bolnavi se puneau basmale sau şorţuri, care fuseseră atinse de trupul lui, şi-i lăsau bolile, şi ieşeau afară din ei duhurile rele.” (Fapte 19.11-12).

Elisei ştia că ce atinge el este binecuvântat, pentru că Dumnezeu era în el.

Vedeţi, Dumnezeu era într-un om. Dar femeia nu a plecat cu Ghehazi, ci a rămas lângă profet pentru că credea în el.

Acesta este motivul pentru care a spus:

Viu este Domnul şi viu este sufletul tău că nu te voi părăsi.” (v.30). Ea era hotărâtă să rămână lângă el până când se va întâmpla ceva.

Cât de exemplară era credinţa acestei femei!

Elisei s-a sculat şi a pornit la drum împreună cu femeia.

Când a intrat în camera pregătită pentru el, a văzut copilul mort aşezat pe patul lui. A încuiat uşa pentru ca orice fiinţă necredincioasă, să rămână în afara camerei, după care a început să se plimbe prin cameră, deoarece nu primise nici o vedenie.

Eu iubesc mult aceasta!

Elisei s-a plimbat până când a simţit prezenţa puterii lui Dumnezeu în el. Aceasta era un fel de înviorare care te face să sari în sus ca un vultur. Elisei a simţit plinătatea Duhului peste el, de aceea s-a întins peste copilul mort. Ce a urmat?

Copilul a strănutat de şapte ori şi a deschis ochii.” (v.35).

Da, Dumnezeu este în slujitorul Său. Credeţi aceasta?

Să privim un alt exemplu: Puterea lui Dumnezeu a rămas în Elisei chiar şi după ce a murit.

Elisei a murit, şi a fost îngropat. În anul următor, au intrat în ţară nişte cete de moabiţi.

Şi, pe când îngropau un om, iată că au zărit una din aceste cete, şi au aruncat pe omul acela în mormântul lui Elisei, şi a înviat şi s-a sculat în picioare.” (2 Împăraţi 13.20-21).

Da, Dumnezeu este în poporul Său.

1 Ioan 3.1-2: „Vedeţi ce dragoste mare ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem (vedeţi? Nu scrie că vom fi, ci că suntem deja copiii Lui). Lumea nu ne cunoaşte pentru că nu L-au cunoscut nici pe El.

Prea iubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El: pentru că Îl vom vedea aşa cum este.

Ca oameni, noi avem fiecare o demnitate personală, dar în realitate nu înţelegem cine suntem.

Eu personal ştiu un pescar bătrân care nu putea să-şi scrie nici măcar numele. El se numea Petru şi era un apostol al Domnului.

Oamenii din jurul lui, au putut să-L recunoască pe Dumnezeu în el, de aceea „scoteau pe bolnavi chiar pe uliţe, şi îi puneau pe paturi şi pe aşternuturi, pentru ca, atunci când trece Petru, măcar umbra lui să treacă peste vreunul din ei.” (Fapte 5.15).

Dumnezeu este în slujitorul Lui. Da, El este în poporul Său.

Înainte de revărsarea Duhului Sfânt, 120 de persoane erau adunate în camera de sus. Între ei erau şi fricoşi care L-au părăsit pe Domnul Isus şi L-au lăsat singur în încercarea şi suferinţa prin care a trecut.

Deodată a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic, şi a umplut toată casa unde şedeau ei.

Nişte limbi ca de foc au fost văzute împărţindu-se printre ei, şi s-au aşezat câte una pe fiecare din ei.” (Fapte 2.2-3).

Din nou Îl vedem pe Dumnezeu în poporul Său.

Ei vorbeau în limbi şi proroceau; vindecau bolnavii şi înviau morţii; scoteau dracii şi predicau Evanghelia.

Da, Dumnezeu este în poporul Său.

Când evreii au văzut toate aceste lucruri au întrebat:

Fraţilor, ce să facem?” (v.37).

Atunci Petru le-a zis:

Pocăiţi-vă şi fiecare din voi să fie botezat în Numele Domnului Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh.

Căci făgăduinţa aceasta este pentru voi, pentru copiii voştri, şi pentru toţi acei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul, Dumnezeul nostru.” (v.38-39).

Dumnezeu este în poporul Său.

Dacă noi recunoaştem că Duhul Sfânt lucrează în mijlocul nostru, vindecând orice boală, descoperind tainele ascunse ale inimii oamenilor, etc., ar trebui să credem fără nici o umbră de îndoială că Dumnezeu este în poporul Său.

Nu simţi că ceva trece prin inima ta în timp ce auzi aceste cuvinte?

Ce este aceasta? Duhul Sfânt.

Noi am fost hrăniţi cu Cuvântul cel viu al lui Dumnezeu, dacă am primit Adevărul Lui.

El este chiar acum în inima ta, şi eu cred că are aceeaşi putere pe care a avut-o în trecut şi pe care o va avea întotdeauna.

Isus spunea:

Peste puţină vreme lumea nu Mă va mai vedea, dar voi Mă veţi vedea; pentru că Eu trăiesc, şi voi veţi trăi.” (Ioan 14.19).

„În ziua aceea, veţi recunoaşte că Eu sunt în Tatăl Meu, că voi sunteţi în Mine, şi că Eu sunt în voi.

Cine are poruncile Mele şi le păzeşte, acela Mă iubeşte; şi cine Mă iubeşte, va fi iubit de Tatăl Meu. Eu îl voi iubi, şi Mă voi arăta lui.” (v.20-21).

Cum M-a trimis pe Mine, aşa vă trimit şi Eu pe voi.” (Ioan 20.21).

Cum L-a trimis Tatăl pe Isus, aşa ne trimite şi Isus pe noi. El este în noi, şi noi împlinim lucrările lui Hristos, aşa cum a împlinit Hristos lucrările lui Dumnezeu. El va fi cu noi în viaţă şi în moarte şi ne va învia în ziua de apoi.

În noi este viaţa Lui veşnică deoarece suntem deja fiii şi fiicele lui Dumnezeu.

Să repetăm încă o dată:

 

– Dumnezeu este în creaţiunea Sa;

– Dumnezeu este în Cuvântul Său;

– Dumnezeu este în Fiul Său;

– Dumnezeu este în poporul Său.

 

Slavă lui Dumnezeu!

 

 

                         – Amin –

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *