Meniu Închide

WILLIAM MARRION BRANHAM – CREDINȚA DATĂ SFINȚILOR

 

10 Iunie 1957 – Indianapolis

…să luptăm pentru credinţa care a fost dată sfinţilor, o dată pentru totdeauna.” (Iuda 3).

Tema mea principală se găseşte în Evrei 13.8: „Isus Hristos este acelaşi ieri, azi şi în veci!

Pentru aceasta, aş vrea să citesc câteva cuvinte din epistola lui Iuda 3:

 

Preaiubiţilor, pe când căutam cu tot dinadinsul să vă scriu despre mântuirea noastră de obşte, m-am văzut silit să vă scriu ca să vă îndemn să luptaţi pentru credinţa, care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna.”

 

Îmi place mult să citesc aceste versete, pentru că între ele există o strânsă legătură.

Spun aceasta, pentru că credinţa pentru care vrem să luptăm, îşi are desigur temelia pe faptul că Isus Hristos este Acelaşi ieri, azi şi în veci.

Presupunând că printre cei care citesc aceste predici, sunt şi unii metodişti, baptişti, penticostali, catolici etc., aş vrea să-i întreb pe metodişti, de exemplu ceva:

„Se luptă biserica voastră pentru credinţa care a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna?”

Eu cred că toţi ar răspunde la fel: „Da, frate Branham, se luptă!” şi ar susţine că ei au această credinţă.

Adevărul este că până la un punct este corect, dar problema care se pune, este: „Suntem siguri că luptăm pentru credinţa care a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna?” Nu cumva ne luptăm pentru credinţa diferitelor noastre denominaţiuni?

Dacă toţi am lupta pentru aceeaşi credinţă nu ar mai fi nici o ceartă şi nu am avea nici atâtea denumiri sectare.

Versetul 3 din Iuda este singurul verset din Biblie, în care ni se spune că trebuie să luptăm pentru credinţă şi anume: „pentru credinţa care a fost dată sfinţilor, o dată pentru totdeauna.

Noi i-am auzit pe unii oameni spunând că numai credinţa lor este corectă, în timp ce toate celelalte sunt greşite. Problema este că oamenii au ridicat ziduri de despărţire între ei! Ce s-ar întâmpla însă dacă o denominaţiune i-ar spune celeilalte: „Noi suntem fraţi, de aceea, vrem să ne dăm mâinile unii cu alţii şi să mergem mai departe împreună, ca soldaţi creştini!” Atunci barierele dintre noi s-ar surpa, nu ar mai exista.

Pe Dumnezeu nu-L interesează de ce denominaţiune aparţineţi! Pe El îl interesează numai copiii Lui care se află în acele denominaţiuni.

Îmi amintesc că într-o primăvară, când am fost la o fermă din Colorado, am văzut cum păstorii îşi duceau animalele la păscut într-o vale mare. Ei nu erau interesaţi de semnul pe care-l aveau animalele, ci ca ele să aparţină unei rase curate. Nu avea importanţă de care fermă aparţinea, ci să fie toate de rasă pură, căci altfel nu aveau voie să meargă pe păşunea din vale.

Aşa este şi Domnul nostru Isus Hristos. El nu dă atenţie semnului pe care-l porţi! Singurul lucru care hotărăşte intrarea ta în cer, este naşterea din nou. Dacă eşti un om născut din nou.

Nu demult am ţinut câteva adunări în Little Rock, Arkansas. Acolo a venit un tânăr în cârje şi Domnul l-a vindecat.

În ziua următoare, el a mers pe străzi, în sus şi-n jos, ţinând cârjele în mână şi strigând: „Aleluia! Domnul m-a vindecat!” Da, el a ţinut o adunare despre vindecarea lui.

În seara aceleaşi zile, acel tânăr a venit iarăşi la serviciul divin, plin de bunătatea lui Dumnezeu şi fericit pentru vindecarea primită.

La un moment dat, el m-a întrerup în timp ce eu predicam şi a spus: „Un moment, frate Branham.”

„Poftim”, i-am răspuns eu.

„Într-o seară când am venit aici şi te-am auzit predicând, am crezut că eşti nazarinean (el însuşi era un nazarinean), dar am constat că mulţi dintre ascultători erau penticostali. Ba mai mult, cineva mi-a spus că şi tu ai fi penticostal. Apoi te-am auzit spunând de la platformă că ai carnet de membru baptist. Eu nu sunt în clar, de aceea aş vrea să te întreb: „Ce eşti de fapt?”

„Eu sunt penticostal, nazarinean, baptist”, am răspuns liniştit.

Deci dacă cineva dintre voi vrea să ştie ce sunt eu, răspunsul este foarte simplu: „Eu sunt chiar ceea ce sunteţi şi voi.”

Eu pot să aparţin de toţi, pentru că aparţin de toţi, adică de Cel a cărui proprietate sunteţi toţi. Aşa este corect.

Hristos îşi are copiii printre toţi. Ei sunt fraţii şi surorile mele şi eu îi iubesc.

Eu cred că prin voia Sa suverană, Dumnezeu a pus în Biserica Sa diferite slujbe şi că nu le-a mărginit numai la o denominaţiune.

În 1 Corinteni 12.28-30 şi în Efeseni 4.11-12 scrie:

Şi Dumnezeu a rânduit în Biserică, întâi, apostoli; al doilea, proroci; al treilea, învăţători; apoi, pe cei ce au darul minunilor; apoi pe cei ce au darul tămăduirilor, ajutorărilor, cârmuirilor, şi vorbirii în felurite limbi.

Oare toţi sunt apostoli? Toţi sunt proroci? Toţi sunt învăţători? Toţi sunt făcători de minuni?

Toţi au darul tămăduirilor? Toţi vorbesc în alte limbi? Toţi tălmăcesc?” (1 Corinteni 12.28-30).

Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, proroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători,

pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos.” (Efeseni 4.11-12).

În Romani 11.29 spune: „Căci lui Dumnezeu nu-I pare rău de darurile şi chemarea făcută.

El le-a inclus mai înainte în planul Său.

Aşa cum a ştiut mai dinainte de întemeierea lumii cine vom fi noi, tot aşa, a putut să-Şi ordineze mai dinainte Biserica şi să facă posibilă proslăvirea Lui.

După 1 Corinteni 12.8-11, Dumnezeu a rânduit în Biserica Sa nouă daruri duhovniceşti pe care le face unul şi acelaşi Duh, şi care dă fiecăruia după cum doreşte.

De pildă, unuia îi este dat, prin Duhul, să vorbească despre înţelepciune; altuia, să vorbească despre cunoştinţă, datorită aceluiaşi Duh;

altuia credinţa, prin acelaşi Duh; altuia, darul tămăduirilor, prin acelaşi Duh;

altuia, puterea să facă minuni; altuia, prorocia; altuia, deosebirea duhurilor; altuia, felurite limbi; şi altuia, tălmăcirea limbilor.

Dar toate aceste lucruri le face unul şi acelaşi Duh, care dă fiecăruia în parte, cum voieşte.

Aceste daruri sunt rânduite în aşa fel, încât pot să se arate la fiecare membru al bisericii.

Dacă de exemplu cineva proroceşte, aceasta nu face din el in profet, deoarece slujba de profet şi darul prorociei sunt două lucruri diferite.

Este posibil, de exemplu, ca cineva să spună în seara aceasta o prorocie, şi apoi să n-o mai facă niciodată în viaţa lui. Este posibili ca mâine seară, darul prorociei să treacă la altul.

Profetul în schimb, este unul singur într-un anumit timp, aşa cum putem vedea în Vechiul Testament – pe Isaia, Ieremia etc.

Biserica ar trebui să posede cele două daruri şi anume, fiecare biserică locală.

Dumnezeu a rânduit în biserică şi slujbe.

Astfel, El a rânduit apostoli, cărora nu ştiu de ce li s-a schimbat denumirea în misionari. Apostolul sau misionarul este de fapt acelaşi lucru. Apostolul sau misionarul este de fapt acelaşi lucru. Apostolul este un trimis.

Dacă cineva este trimis de Dumnezeu în unele ţări păgâne ca să vestească Evanghelia, un astfel de om este apostol sau misionar.

În Biserică mai există şi proroci, învăţători, evanghelişti şi păstori, care sunt aleşi numai de Dumnezeu.

Nu are importanţă cât este de pregătit cineva, nici cât de mult doreşte el să predice, dacă nu este ales de Dumnezeu pentru slujba de predicator, un astfel de om va fi numai o piedică în calea unui predicator adevărat.

Totul depinde de darul şi de alegerea lui Dumnezeu, şi Lui nu-I pare rău de ele.

Dacă Isus Hristos a fost înviat din morţi şi El este acelaşi ieri, azi şi în veci, atunci trebuie să fie acelaşi de la început şi în putere.

Acum, El este în Duh, ceea ce a fost înainte de a Se arăta în trup. El a venit de la Dumnezeu. El era la Tatăl înainte de întemeierea lumii. Da, El era Logosul care a ieşit de la Tatăl. El S-a făcut trup şi a locuit printre oameni:

La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu.

Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr.” (Ioan 1.1 şi 14).

Şi fără îndoială, mare este taina evlaviei…Cel ce a fost arătat în trup, a fost dovedit neprihănit în Duhul, a fost văzut de îngeri, a fost propovăduit printre Neamuri, a fost crezut în lume, a fost înălţat în slavă.” (1 Timotei 3.16)

Apoi, El S-a dus iarăşi la Tatăl:

„Am ieşit de la Tatăl, şi am venit în lume, acum las lumea, şi Mă duc la Tatăl.” (Ioan 16.28).

La început, Hristos (Duhul) a fost la Dumnezeu. (Dumnezeu este Duh). El a fost pe vârful muntelui Sinai, când a dat Legea, şi prezenţa Sa a fost atât de puternică încât orice om sau animal care se atingea de munte, trebuia să moară:

Şi Domnul a zis lui Moise: „Du-te la popor, sfinţeşte-i azi şi mâine, şi pune-i să-şi spele hainele.

Să fie gata pentru a treia zi; căci a treia zi Domnul Se va pogorî, în faţa întregului popor, pe muntele Sinai.

Să hotărăşti poporului anumite margini de jur împrejur, şi să spui: ,Să nu cumva să vă suiţi pe munte sau să vă atingeţi de poalele lui. Oricine se va atinge de munte, va fi pedepsit cu moartea.

Nici o mână să nu se atingă de el; ci pe oricine se va atinge, să-l omoare cu pietre, sau să-l străpungă cu săgeţi: dobitoc sau om, nu va trăi.” Când va suna trâmbiţa, ei vor înainta spre munte.” (Exod 19.10-13).

Da, iubiţii mei, nimic nu putea să se atingă de El!

Acum fiţi atenţi! Prima dată, El nu putea să fie văzut de nimeni. Apoi, S-a arătat într-o Lumină tainică, ce putea fi văzută dar care nu putea să se apropie de tot. După aceea, El însuşi S-a descoperit în trup, astfel încât a coborât jos, născându-Se dintr-o fecioară – deci cu totul altfel decât noi oamenii – şi a luat un trup asemenea nouă.

El era Acelaşi care i s-a descoperit la Moise în rugul aprins:

Moise păştea turma socrului său Ietro, preotul Madianului. Odată a mânat turma până dincolo de pustie, şi a ajuns la muntele lui Dumnezeu, la Horeb.

Îngerul Domnului i S-a arătat într-o flacără de foc, care ieşea din mijlocul unui rug. Moise s-a uitat; şi iată că rugul era tot un foc, şi rugul nu se mistuia deloc.

Moise a zis: „Am să mă întorc să văd ce este această vedenie minunată, şi pentru ce nu se mistuie rugul.

Domnul a văzut că el se întoarce să vadă; şi Dumnezeu l-a chemat din mijlocul rugului, şi a zis: „Moise! Moise!” El a răspuns: „Iată-mă!

Dumnezeu a zis: „Nu te apropia de locul acesta; scoate-ţi încălţămintele din picioare, căci locul pe care calci este un pământ sfânt.”

Şi a adăugat: Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov.” Moise şi-a ascuns faţa, căci se temea să privească pe Dumnezeu.” (Exod 3.1-6).

El era „Eu sunt” din Exod 3.14:

Dumnezeu a zis lui Moise: „Eu sunt Cel ce sunt.” Şi a adăugat: „Vei răspunde copiilor lui Israel astfel: „Cel ce se numeşte „Eu sunt”, m-a trimis la voi.” Şi acelaşi „Eu sunt” din Ioan 8.23-29:

Voi sunteţi de jos”, le-a zis El; „Eu sunt de sus: voi sunteţi din lumea aceasta, Eu nu sunt din lumea aceasta.

De aceea v-am spus că veţi muri în păcatele voastre; căci, dacă nu credeţi că Eu sunt, veţi muri în păcatele voastre.”

„Cine eşti Tu?” I-au zis ei. Isus le-a răspuns: „Ceea ce de la început vă spun că sunt.

Am multe de zis despre voi şi de osândit în voi; dar Cel ce M-a trimis, este adevărat; şi Eu, ce am auzit de la El, aceea spun lumii.”

Ei n-au înţeles că le vorbea despre Tatăl.

Isus deci le-a zis: „Când veţi înălţa pe Fiul omului, atunci veţi cunoaşte că Eu sunt, şi că nu fac nimic de la Mine însumi, ci vorbesc după cum M-a învăţat Tatăl Meu.

Cel ce M-a trimis, este cu Mine; Tatăl nu M-a lăsat singur, pentru că totdeauna fac ce-I este plăcut.

Deci, El S-a descoperit în trup, într-un chip omenesc.

1 Timotei 3.16: „Cel ce a fost arătat în trup, a fost dovedit neprihănit în Duhul, a fost văzut de îngeri, a fost propovăduit printre Neamuri, a fost crezut în lume, a fost înălţat în slavă.

El S-a născut dintr-o fecioară şi Şi-a dat sângele ca preţ de răscumpărare pentru oameni.

Eu i-am auzit pe unii spunând: „Eu am fost mântuit prin sânge evreiesc,” dar aceasta nu este adevărat. Nu sângele unui evreu ne-a mântuit, ci Sângele lui Dumnezeu. Isus Hristos nu a fost nici evreu, nici păgân! El a fost Dumnezeu.

Dacă sângele lui Isus ar fi fost evreiesc, înseamnă că trebuia să aibă un tată pământesc dar sângele Lui s-a creat printr-un act dumnezeiesc.

IaHVeH Dumnezeu, Tatăl Său, a creat o celulă de sânge în trupul Mariei.

Iar naşterea lui Isus Hristos a fost aşa: Maria, mama Lui, era logodită cu Iosif; şi înainte ca să locuiască ei împreună, ea s-a aflat însărcinată de la Duhul Sfânt.” (Matei 1.18).

Astfel, ea L-a născut pe Fiul, în care Dumnezeul cel Atotputernic Şi-a făcut locuinţă cât timp a stat pe pământ.

Trupul Său S-a dat ca jertfă pe Golgota ca să te mântuiască pe tine şi pe mine, şi ca să poată locui în noi, astfel încât să-I fim mulţumitori pentru dragostea Sa şi să-I slujim cu toată inima noastră.

Dumnezeu a venit la noi, în Fiul Său Isus Hristos. El a murit pentru păcatele noastre, astfel încât noi, care suntem nevrednici şi neputincioşi ca să facem ceva pentru salvarea noastră, ca să fim răscumpăraţi prin harul Său nemărginit în  Hristos.

Dacă Îl primim pe El suntem mântuiţi, pentru că „El este singurul în care avem mântuirea şi prin sângele Lui, iertarea păcatelor. După bogăţiile harului Său.” (Efeseni 1.7).

Chiar acum Domnul Isus este printre noi, prin Duhul Sfânt.

El face şi acum, în Biserica Sa, aceleaşi minuni pe care le-a făcut când eram pe pământ.

Din câte înţeleg eu Evanghelia, aceasta este starea lucrurilor. Totul este foarte simplu, nimic nu este complicat.

Deci, dacă vrem să ştim care este credinţa care a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna şi pentru care trebuie să luptăm noi, trebuie să mergem înapoi, în timpul de început al Bisericii, ca să vedem care a fost credinţa lor. Abia atunci vom putea spune dacă avem sau nu credinţa aceea şi dacă ne luptăm sau nu pentru ea.

Nu este acesta un lucru bun?

Deci noi vom întreba Biblia, ce credinţă au avut sfinţii şi eu cred din toată inima că ea este Cuvântul nefalsificat al lui Dumnezeu.

Prin urmare, eu cred că tot ce este în contradicţie cu Biblia: sectele, denominaţiunile, etc. este minciună, eroare.

Astfel, eu cred că nu este conform Bibliei să crezi că cineva de pe pământ, are puterea să ierte păcatele cum iartă Dumnezeu sau să vindece bolnavii cum a făcut Dumnezeu. Da, El a făcut deja aceasta. El este Jertfa ispăşirii de pe Golgota.

Acesta este motivul pentru care credinţa noastră se odihneşte pe ceea ce a făcut deja Dumnezeu pentru noi.

Cuvântul spune: „prin rănile Lui aţi fost vindecaţi” (1 Petru 2.24). Vedeţi? El spune aceasta la trecut. „Aţi fost vindecaţi.”

Poate cineva spune: „Frate Branham, eu am fost salvat cu un an în urmă.” Nu, nu este adevărat! Tu ai fost salvat cu 1900 de ani în urmă, pentru că „Hristos a murit o dată pentru păcatele noastre.” (1 Petru 3.18).

Deci tu nu ai primit mântuirea cu un an în urmă!

Orice păcătos care are nevoie de mântuire, şi de vindecare, trebuie să facă un singur lucru: să ia aminte la ceea ce a făcut Isus când a fost răstignit pe crucea de pe Golgota.

Atunci, El a plătit preţul complet, aşa că noi nu mai avem nimic de făcut aici.

Astăzi, noi trăim într-un timp în care Biblia este tâlcuită într-un mod fanatic în ceea ce priveşte nevoile trupului şi ale sufletului.

Da, există mulţi fanatici, dar prin faptele lor, dovedesc că există şi o lucrare adevărată.

Dacă am în mână un dolar fals, eu ştiu cu certitudine că există şi unul adevărat, după care a fost executat cel fals.

Prin aceasta puteţi vedea că fanatismul dovedeşte că undeva există şi originalul, adevărul.

Urmaşii lui Hristos au fost numiţi în Noul Testament „sfinţi”.

În Luca 16.16 citim: „Legea şi prorocii au ţinut până la Ioan; de atunci încoace, Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu se propovăduieşte: şi fiecare, ca să intre în ea, dă năvală.

Ioan Botezătorul a fost numai „podul” între lege şi har.

El nu a făcut nici un semn.” (Ioan 10.41), dar a fost un predicator puternic al pocăinţei.

Ştiţi voi cine a avut mesajul cel mai puternic spre pocăinţă, de la Charley Finney şi până la noi? Billy Graham. Nu există altul care să facă o chemare la pocăinţă ca el.

În el este acelaşi Duh viu.

Ioan Botezătorul este cel care a pregătit calea Domnului Isus, apoi a venit El.

El nu s-a arătat a fi un predicator aşa cum gândesc unii. Nu, pentru că Biblia spune în Matei 12.19 că: „El nu Se va lua la ceartă nici nu va striga. Şi nimeni nu-I va auzi glasul pe uliţe.

În ce-l priveşte pe Ioan Botezătorul, el era omul care spunea adevărul pe faţă. Astfel el i-a zis lui Irod: „Nu-ţi este îngăduit să o ai de nevastă.”, referindu-se la Irodiada. (Matei 14.4).

El era tipul omului care nu se pleacă.

Isus însă avea o fire liniştită. El a urmat imediat după ce Ioan I-a pregătit calea, şi-l apăra pe Ioan. El a făcut semne şi minuni şi a împlinit toată lucrarea cu care L-a însărcinat Dumnezeu.

Domnul Isus a spus referindu-se la Ioan Botezătorul:

 

Adevărat vă spun că, dintre cei născuţi din femei, nu s-a sculat nici unul mai mare decât Ioan Botezătorul. Totuşi, cel mai mic în Împărăţia cerurilor este mai mare decât el.

Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum, Împărăţia cerurilor se ia cu năvală, şi cei ce dau năvală, pun mâna pe ea.

Căci până la Ioan au prorocit toţi prorocii şi Legea.

Şi, dacă vreţi să înţelegeţi, el este Ilie, care trebuia să vină.” (Matei 11.11-14).

Profeţii au privit spre venirea lui Hristos, dar Ioan Botezătorul a primit harul de a-L prezenta lumii.

Aceasta i-a dat mărimea! Doar lui i s-a dat această întâietate să strige:

Iată Melul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” (Ioan 1.29).

Apoi, lucrarea lui s-a încheiat şi Şi-a început lucrarea Domnul Isus.

Să observăm acum atenţi lucrarea Lui! De ce? Pentru că El este Acela care a introdus lucrarea creştină în Noul Testament.

Dacă vom putea vedea ce a dat El Bisericii vom ştii desigur, şi care este credinţa despre care a vorbit Iuda şi despre care a spus că a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna.

Să fim atenţi, căci imediat după botez şi după ispitirea din pustie, Isus a început să vestească Evanghelia şi să vindece tot felul de boli.

Curând, la El au venit tot mai mulţi oameni şi vestea despre lucrările Sale, s-a răspândit în toată ţara.

Dacă mergem puţin înapoi, la Ioan 1, vedem că Isus a avut şi câţiva ucenici.

Ei au fost pocăiţi cu adevărat, pentru că în momentul în care au înţeles că sunt salvaţi, au dorit şi salvarea altora.

Deci, dacă tu doreşti să povesteşti şi altora despre pocăinţa ta, acesta este un semn bun.

Deci Filip, unul din primii ucenici si Domnului, a plecat imediat să viziteze un bun prieten de-al său, care era un bărbat sincer şi religios: pe Natanael.

Când a ajuns la el, l-a găsit rugându-se sub un smochin. Filip s-a grăbit să-i spună noutatea: „Noi am găsit pe Acela, despre care a scris Moise în lege, şi prorocii: pe Isus din Nazaret, fiul lui Iosif.” (Ioan 1.45).

Fiind un evreu credincios şi sever, Natanael i-a răspuns:

Poate ieşi ceva bun din Nazaret?” „Vino şi vezi!” i-a răspuns Filip.” (v. 46).

Aceasta este metoda cea mai bună de-ai invita pe alţii să vină la Domnul: „Vino personal şi vezi!”

Astfel, cei doi bărbaţi s-au dus la Isus.

Poate că atunci când s-au întors, Isus predica, aşa că s-au aşezat şi ei printre ceilalţi ascultători, sau dacă se ruga pentru bolnavi, poate că s-au aşezat şi ei printre aceia care aveau nevoie de ajutor.

În orice caz, ei au mers foarte aproape de Isus, acolo unde vestea El Evanghelia şi Se ruga pentru bolnavi.

Printre ascultători, Isus avea întotdeauna şi farisei, cărturari şi preoţi. Ei stăteau în jurul Lui şi erau foarte atenţi la tot ce făcea sau spunea, iar în inima lor Îl criticau tot timpul.

Dar Isus i-a asemănat o dată cu mormintele văruite, care pe dinafară arată frumos, dar înăuntru sunt pline de oasele morţilor şi de necurăţie.

Ei erau bărbaţi religioşi. Nimeni nu putea să ridice nici măcar o învinuire cât de mică împotriva lor! Din punct de vedere moral, ei erau oameni cumsecade şi tălmăcitori renumiţi ai Sfintei Scripturi.

Unii dintre ei se puteau lăuda că sunt urmaşii seminţei lui Levi. Da, ei trebuiau să fie credincioşi drepţi, să urmeze cu stricteţe calea lor, pentru că altfel ar fi fost îndepărtaţi din slujbă, ba mai mult, omorâţi cu pietre.

Dar vedeţi, cu toate că ţineau legea cu stricteţe, Domnul Isus i-a numit altfel.

În Ioan 8.44 El le-a spus clar: „Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru.

N-ar fi prea mult dacă cineva ar încerca să vorbească în felul acesta unui doctor în filozofie sau în teologie? Ei ar face la fel ca fariseii din timpul Domnului.

 

Când au ajuns Filip şi Natanael, Domnul Isus vindeca bolnavii.

Văzându-l pe Natanael, Isus şi-a aţintit privirea asupra lui şi i-a zis: „Iată cu adevărat un Israelit, în care nu este vicleşug.” (Ioan 1.47).

Tradus în limbajul nostru de astăzi, ar suna cam aşa: „Iată un creştin adevărat şi sincer al bisericii.”

Aceste cuvinte au făcut o impresie puternică asupra lui Natanael, pentru că nu-l cunoştea pe Isus şi ştia că nici Isus nu-l cunoştea pe el. Acesta este motivul pentru care L-a întrebat:

De unde mă cunoşti?” (v. 48).

Drept răspuns Isus i-a zis: „Te-am văzut mai înainte ca să te cheme Filip, când erai sub smochin.”

„Natanael I-a răspuns: „Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Împăratul lui Israel!”

Drept răspuns, Isus i-a zis: „Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Lucruri mai mari decât acestea vei vedea.” (v. 49-50).

Dar ce au spus fariseii despre Isus? Şi cum i-au calificat lucrările?

Ei spuneau că lucrează prin telepatie, că este un vrăjitor şi că scoate duhurile cu ajutorul lui Beelzebul, domnul dracilor.

Ce a răspuns Isus cu privire la aceste păreri?

De aceea vă spun: Orice păcat şi orice hulă vor fi iertate oamenilor; dar hula împotriva Duhului Sfânt nu le va fi iertată.

Oricine va vorbi împotriva Fiului omului, va fi iertat; dar oricine va vorbi împotriva Duhului Sfânt, nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel viitor.” (Matei 12.31-32).

În Marcu 3.30 scrie că El a spus aceste cuvinte pentru că ei ziceau: „Are un duh necurat.”

Vedeţi voi ce pericol este aici?

În timpul acela, Isus nu era încă proslăvit. Celula de sânge nu fusese încă ruptă. El era încă în trupul de carne, de aceea a spus că hula împotriva Fiului omului va fi iertată. Dar ce este hula împotriva Duhului Sfânt despre care Isus spunea că nu va fi iertată?

Când cineva numeşte lucrarea lui Dumnezeu, lucrarea Satanei, face o hulă împotriva Duhului Sfânt.

După ce a fost înălţat la cer şi a intrat în lucrarea de Mijlocitor, Isus a trimis pe pământ lucrarea Mângâietorului, pe Duhul Sfânt:

Totuşi, vă spun adevărul: Vă este de folos să Mă duc; căci, dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi; dar dacă Mă duc, vi-L voi trimite.” (Ioan 16.7).

Şi toate lucrurile se fac prin Duhul Sfânt, de aceea cine spune că lucrările lui Dumnezeu ar fi de la Diavolul, se face vinovat de hulă împotriva Duhului Sfânt şi nu va fi iertat niciodată!

Acesta este motivul pentru care ar trebui să fiţi atenţi! Mai bine staţi smeriţi!

Gândiţi-vă că Cel care a spus aceste cuvinte de avertizare este chiar Domnul Isus.

Fiţi atenţi cum numiţi lucrarea lui Dumnezeu! Nu cumva să spuneţi despre ea că este telepatie, fanatism, vrăjitorie, influenţe spiritiste sau altceva, în loc să-L vedeţi pe Dumnezeu în lucrare!

Cu regret trebuie să spun că ceea ce spuneau cărturarii despre Isus, este şi părerea multora de astăzi.

Dumnezeu nu-Şi ia niciodată Duhul de pe pământ! El Îşi ia slujitorii, dar nu pe Duhul Sfânt!

Astfel, El l-a răpit pe Ilie la cer, dar Duhul Lui a venit peste Elisei:

Fiii prorocilor care erau în faţa Ierihonului, când l-au văzut, au zis: „Duhul lui Ilie a venit peste Elisei.” (2 Împăraţi 2.15).

Mai târziu, acelaşi Duh a venit peste Ioan Botezătorul:

Căci va fi mare înaintea Domnului. Nu va bea nici vin, nici băutură ameţitoare, şi se va umple de Duhul Sfânt încă din pântecele maicii sale.

El va întoarce pe mulţi din fiii lui Israel la Domnul, Dumnezeul lor.

Va merge înaintea lui Dumnezeu, în duhul şi puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinţilor la copii, şi pe cei neascultători la umblarea în înţelepciunea celor neprihăniţi, ca să gătească Domnului un norod bine pregătit pentru El.” (Luca 1.15-17).

Iar în Maleahi 4.5-6 a fost profeţit că el va veni din nou în zilele din urmă:

Iată, vă voi trimite pe prorocul Ilie, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată.

El va întoarce inima părinţilor spre copii, şi inima copiilor spre părinţii lor, ca nu cumva, la venirea Mea, să lovesc ţara cu blestem!

Diavolul procedează la fel. El îşi ia slujitorii, dar duhul lui rămâne pe pământ.

Cărturarii, fariseii, preoţii şi saducheii au fost conducătorii religioşi din timpul când a fost Domnul Isus pe pământ. Ei erau oameni intelectuali, dar duhul Diavolului i-a făcut să pună lucrările lui Dumnezeu pe seama Satanei.

Acest duh există şi astăzi!

Ce este de fapt păcatul? Necredinţa. Nu este important cât de pregătit sau cât de nepregătit este un om! Dacă el încearcă să pună zilele minunilor în trecut şi le declară imposibile pentru astăzi, dovedeşte că este un necredincios. Aşa spune Cuvântul lui Dumnezeu.

Ştiu că pentru această afirmaţie voi fi prigonit.

Domnul Isus a spus: „Dacă pe Stăpânul casei L-au numit Beelzebul, cu cât mai mult vor numi aşa, pe cei din casa lui?” (Matei 10.25).

Noi trebuie să aşteptăm aceasta şi dacă nu se împlineşte, poate că nu este ceva în ordine.

Să mergem puţin mai departe şi să-L vedem pe Isus, când slujba Lui a devenit mai puternică.

Iair, un fruntaş al sinagogii, L-a rugat pe Isus să meargă în casa lui pentru că fiica lui era pe moarte. În drum spre casa lui Iair, Isus era îmbulzit de mulţime, printre cei adunaţi în jurul Lui, aflându-se şi o femeie cu o scurgere de sânge. Ea auzise de lucrările lui Isus şi credea că dacă se va atinge de El se va face şi ea sănătoasă. Era chinuită de 12 ani de această boală şi îşi cheltuise toţi banii pe medicamente, dar nimeni nu a putut s-o ajute. Strecurându-se prin mulţime, ea a reuşit să se atingă de hainele lui Isus şi a fost vindecată pe loc.

Isus a simţit atingerea ei, de aceea S-a oprit şi a întrebat: „Cine s-a atins de Mine?Fiindcă toţi tăgăduiau, Petru şi cei ce erau cu El, au zis: „Învăţătorule, noroadele Te împresoară şi Te îmbulzesc, şi mai întrebi: „Cine s-a atins de Mine?

Dar Isus a răspuns: „S-a atins cineva de Mine, căci am simţit că a ieşit din Mine o putere.

Femeia, când s-a văzut dată de gol, a venit tremurând, s-a aruncat jos înaintea Lui, şi a spus în faţa întregului norod, din ce pricină se atinsese de El, şi cum fusese vindecată numaidecât.

Isus i-a zis: „Îndrăzneşte, fiică; credinţa ta te-a mântuit, du-te în pace.” (Ioan 8.45-49).

Observaţi voi ceva de aici? Acolo erau mulţi oameni care Îl atingeau, dar numai atingerea cu credinţă aducea vindecarea trupului şi putere.

Fraţilor, dacă El a putut fi atins atunci – şi El este acelaşi ieri, azi şi în veci, – înseamnă că putem să-L atingem şi astăzi cu bolile noastre.

În Evrei 4.15 citim: „Căci n-avem un Mare Preot, care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat.

Deci, dacă astăzi tu Îl atingi prin credinţă, vei obţine acelaşi rezultat pe care l-a obţinut şi femeia cu scurgerea de sânge, când s-a atins de haina Lui – adică vindecarea.

Isus Hristos este Acelaşi ieri, azi şi în veci. Aceasta înseamnă că astăzi, El este la fel ca atunci, ca pe vremea primilor creştini când a fost dată credinţa o dată pentru totdeauna.

În Ioan 4.6-29 citim că într-o zi, Isus venea împreună cu ucenicii Săi pe drumul Samariei şi că S-a oprit lângă fântâna lui Iacov ca să Se odihnească.

Pe vremea aceea, fântânile se făceau în afara oraşelor. Ucenicii au plecat într-o cetate ca să cumpere de mâncare, iar Isus a rămas acolo singur.

Atunci a venit o femeie smariteancă ca să ia apă din fântână.

Trebuie să ştiţi că samaritenii sunt un amestec între evrei şi păgâni, deci o corcitură. Acesta este motivul pentru care între cele două popoare nu era nici o legătură.

Văzând-o, femeia i-a răspuns:

Dă-Mi să beau!” (Ioan 4.7).

Mirată, femeia I-a răspuns:

Cum Tu, Iudeu, ceri să bei de la mine, femeie Samariteancă?” – Iudeii, în adevăr, n-au legături cu Samaritenii.

„Drept răspuns, Isus i-a zis: „Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu, şi Cine este Cel ce-ţi zice: „Dă-Mi să beau!” tu singură ai fi cerut să bei, şi El ţi-ar fi dat apă vie.

Doamne”, I-a zis femeia, „n-ai cu ce să scoţi apă, şi fântâna aste adâncă; de unde ai putea să ai dar această apă vie?

Eşti Tu oare mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat fântâna aceasta, şi a băut din ea el însuşi şi feciorii lui şi vitele lui?” (v.9-12).

Şi aşa au discutat despre una şi despre alta.

Ceea ce aş vrea să vă explic, este de ce a vorbit Isus cu femeia? El voia să vadă ce este în inima ei. Când a ajuns la ţintă şi a văzut care era necazul ei lăuntric, i-a zis:

Du-te”, i-a zis Isus, „de cheamă pe bărbatul tău, şi vino aici!

„N-am bărbat.” Isus i-a zis: „Bine ai zis că n-ai bărbat.

Pentru că cinci bărbaţi ai avut; şi acela, pe care-l ai acum, nu-ţi este bărbat. Aici ai spus adevărul.”

Doamne”, I-a zis femeia, „văd că eşti proroc.” (v.16-19).

Şi puţin mai târziu, ea şi-a exprimat convingerea:

Ştiu”, i-a zis femeia, „că are să vină Mesia, (căruia I se zise Hristos); când va veni El, are să ne spună toate lucrurile.” (v.25).

Dar ea nu ştia încă cine este El.

Care este deci semnul lui Mesia? Sunt acele lucrări care dovedesc că cel bărbat este profet. Ea a fost învăţată să ţină privirea după Mesia, şi ştia ce va face El când va veni, de aceea a spus:

Când va veni El, are să ne spună toate lucrurile.” (v.25).

Cu toate acestea, ea nu înţelegea încă cine este Bărbatul din faţa ei, de aceea, Isus i s-a descoperit spunând:

Eu, Cel ce vorbesc cu tine, sunt Acela.” (v. 26).

Atunci femeia şi-a lăsat găleata, s-a dus în cetate şi le-a spus oamenilor:

Veniţi de vedeţi un om, care mi-a spus tot ce am făcut; nu cumva este acesta Hristosul?” (v. 29).

Deci acesta era semnul lui Mesia. Aceasta înseamnă că şi după învierea Sa trebuie să fie acelaşi semn, deci şi astăzi.

Mă gândesc că Petru a explicat acest semn în ziua de rusalii, când a spus:

Bărbaţi Israeliţi, ascultaţi cuvintele acestea! Pe Isus din Nazaret, om adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin minunile, semnele şi lucrările pline de putere, pe care le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru, după cum bine ştiţi…” (Fapte 2.22).

Această explicaţie a semnului lui Mesia, interesează şi biserica.

Nicodim, un fariseu şi conducător al bisericii din zilele acelea, a venit noaptea la Isus şi i-a zis:

Învăţătorule, ştim că eşti un Învăţător, venit de la Dumnezeu; căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el.” (Ioan 3.2).

Prin aceste cuvinte, el a spus adevărul. Dar de ce nu proceda nici el, nici grupul religios de care aparţinea, conform acestui adevăr cunoscut? Pentru că ei acceptau numai cuvântul bisericii lor; pentru că se învârteau numai în jurul ei şi astfel au devenit reci şi formalişti.

Ei au fost cuprinşi atât de tare de tradiţiile lor, încât i-au exclus din biserică pe toţi aceia care au crezut în Isus Hristos.

Nu vedem prezenţa acestui duh şi în bisericile de astăzi?

Dacă acest duh prigonitor există şi astăzi, atunci cu siguranţă există şi celălalt Duh, care suferă această prigoană, şi anume: Duhul Sfânt.

Isus S-a ridicat în acelaşi timp cu Domnul Isus şi a părăsit pământul în acelaşi timp cu El.

Când S-a coborât Duhul Sfânt, a venit şi duhul lui Anticrist, iar acum, în timpul din urmă, el se descoperă în acelaşi timp când o face şi Duhul Sfânt.

Puteţi să vedeţi aceasta?

În Ioan 12.20-22 vedem cum într-o zi, au venit nişte greci, care doreau să-L vadă pe Isus.

Nişte Greci dintre cei ce se suiseră să se închine la praznic,

s-au apropiat de Filip, care era din Betsaida Galileii,   l-au rugat, şi au zis: „Domnule, am vrea să vedem pe Isus.

Ce bine ar fi dacă fiecare bărbat, femeie, băiat sau fată, ar avea dorinţa aceasta şi astăzi!

Dacă Isus este şi Astăzi la fel ca atunci, ce fel de personalitate aşteptăm noi?

Privim după un băiat călător? Nu!

Sau după un domn bine îmbrăcat? Nu!

Ne uităm la exterior? Isus nu Se deosebea prea mult, aşa că putea să umble printre oameni fără să fie cunoscut.

Privim noi după un bărbat cu studii superioare, a cărui vorbire ar semăna pentru poporul de rând cu o vorbire în limbi străine?

Nu, pentru că Biblia spune în Marcu 12.37: „Şi gloata cea mare îl asculta cu plăcere.

Aşteptăm noi un bărbat care are relaţii în cercurile înalte ale societăţii? Nu, pentru că Isus a fost lepădat şi osândit până la moarte chiar de către conducătorii religioşi.

Atunci privim după un bărbat care pretinde că posedă puterea de a vindeca? Nu, noi nu privim nici după aşa ceva, pentru că Isus nu a spus niciodată că El ar fi un Făcător de minuni sau Unul care face ceva prin propria Sa putere.

Dimpotrivă, în Ioan 14.10, El a spus:

Cuvintele, pe care vi le spun Eu, nu le spun de la Mine; ci Tatăl, care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări ale Lui.

Aşteptăm noi un bărbat care să ridice fiecare paralizat cu care vine în legătură? Care dă vedere fiecărui orb şi auzul fiecărui surd?

A făcut Isus aşa? Nu! El nu i-a vindecat pe toţi cei bolnavi.

Să mergem mai departe pentru aceasta în Ioan 5:

În Ierusalim, lângă Poarta Oilor, este o scăldătoare, numită în evreieşte Betesda, care are cinci pridvoare.

În pridvoarele acestea zăceau o mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi, uscaţi, care aşteptau mişcarea apei.

Căci un înger al Domnului se pogora, din când în când, în scăldătoare, şi tulbura apa. Şi cel dintâi, care se pogora în ea, după tulburarea apei, se făcea sănătos, orice boală ar fi avut.” (v.2-4).

Normal era nevoie de credinţă pentru aceasta, altfel acei oameni nu s-ar fi dus acolo.

Dumnezeu nu i-a lăsat niciodată pe oameni fără să le dea o cale de a primi vindecarea.

Întotdeauna El a pregătit o posibilitate!

Credeţi că toţi oamenii din vremea aceea au crezut în Îngerul care tulbura apa? Sigur că nu! Fără îndoială că şi unii dintre cei care nu ar fi trebuit să creadă (pentru că erau bolnavi), se îndoiau şi priveau totul ca o superstiţie sau fanatism. Ei spuneau că este numai o iluzie, că vântul ar fi acela care mişcă apa etc., şi cu toate acestea era Îngerul Domnului.

Puterea Lui cobora în apă şi primul care intra prin credinţă, era vindecat. Apoi oamenii aşteptau din nou repetarea acelui lucru.

Ca oameni, noi nu putem înţelege pe deplin cum se făcea aceasta, şi nici nu este necesar. Noi trebuie să credem!

Şi iată că Isus a mers în locul acela, îmbrăcat cu putere chiar şi în hainele Sale, şi a umblat printre oamenii aceia bolnavi. El era plin de milă. (Noi trebuie să înţelegem că mila omenească este nimic pe lângă mila lui Dumnezeu).

Toate sentimentele noastre sunt amestecate cu o gândire firească. Da, noi suntem atât de legaţi de sentimentele fireşti, încât nu avem nici o pricepere pentru lucrurile duhovniceşti.

Isus a fost plin de milă. El a avut mai multă milă decât oricare alt om de pe pământ. Întregul izvor al îndurării a fost în El, şi cu toate acestea, iată-L trecând liniştit pe lângă un tată bătrân, care era paralizat din cauza unei grele artrite. Cum a fost posibil să treacă pe lângă acel om care striga după cineva care să-l ajute să intre în scăldătoare?

Dar deşi era plin de milă, Isus a trecut pe lângă toţi fără să le adreseze nici măcar un singur Cuvânt!

Dacă prin oraşul vostru ar trece cineva care se roagă pentru bolnavi şi voi aţi auzi că el merge în cutare şi cutare loc, ca să se roage pentru cei aflaţi în nevoie, ce aţi face?

Poate cineva spus: „Dacă cutare se face bine atunci voi crede şi eu!”

Ştiţi ce fel de duh este acesta care vă face să gândiţi în felul acesta? Este acelaşi duh al Diavolului care a lucrat şi în zilele lui Isus.

Eu am spus mai înainte că Satana îşi ia oamenii de pe pământ, dar duhul lui rămâne.

Acest duh i-a spus lui Isus, când L-a ispitit în pustie: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu porunceşte ca pietrele acestea să se facă pâini.” (Matei 4.3).

Era acelaşi duh al Diavolului care prin conducătorii religioşi de atunci, a spus:

Pe alţii i-a mântuit iar pe Sine nu Se poate mântui! Dacă este El Împăratul lui Israel, să Se pogoare acum de pe cruce, şi vom crede în El!” (Matei 27.42).

Era acelaşi duh pe care l-a găsit (Isus) şi în conducătorii din ţinutul Nazaretului, când le-a zis: „Isus le-a zis: „Fără îndoială, Îmi veţi spune zicala aceea: „Doctore, vindecă-te pe tine însuţi”; şi Îmi veţi zice: „Fă şi aici, în patria Ta, tot ce am auzit că ai făcut în Capernaum!” (Luca 4.23).

Cuvântul spune că „El se mira de necredinţa lor.” (Marcu 6.6).

Şi că „n-a făcut multe minuni în locul acela din pricina necredinţei lor.” (Matei 13.58).

Astăzi este exact ca atunci. Aceste lucruri sunt nimicuri pentru cei necredincioşi, de aceea ele nici nu sunt date pentru ei, ci pentru cei credincioşi.

După ce a trecut pe lângă bolnavii de la Betesda, care aveau nevoie de ajutor, Isus s-a îndreptat spre un bărbat olog de 38 de ani, şi l-a întrebat:

Vrei să te faci sănătos?”

Doamne”, I-a răspuns bolnavul, „n-am pe nimeni să mă bage în scăldătoare când se tulbură apa; şi, până să mă duc eu, se pogoară altul înaintea mea.

Scoală-te”, i-a zis Isus, „ridică-ţi patul şi d-te acasă.” (Ioan 5.6-8).

Iudeii voiau să ştie cum s-a produs acea vindecare, de aceea, mai întâi l-au întrebat pe bărbatul vindecat, iar apoi pe Isus.

Nu sunteţi de acord că tot aşa ar întreba şi dacă s-ar face o asemenea minune astăzi?

Da, desigur. Este acelaşi duh, de aceea ar pune aceeaşi întrebare pe care i-a pus-o atunci lui Isus.

Dar pe cât este de sigur că există duhul acela fals şi întrebările lui, sunt tot atât de sigur de existenţa Duhului care lucra prin Isus şi care va reacţiona la fel cu a reacţionat atunci. Amin.

Fiţi atenţi la răspunsul pe care l-a dat Isus:

Isus a luat din nou cuvântul, şi le-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun, că, Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând; şi tot ce face Tatăl, face şi Fiul întocmai.” (Ioan 5.19).

Aceasta înseamnă că Isus nu a făcut nici o minune şi nici o lucrare fără ca mai întâi să Îi fi fost arătată de Tatăl. Cu alte cuvinte, El făcea numai ce-I poruncea Tatăl.

Aşa a fost şi Isus ieri, aşa este şi El astăzi şi aşa va fi în veci.

Profeţii procedau la fel. Ei făceau şi spuneau numai ceea ce le arăta şi spunea Dumnezeu.

Este posibil ca aceste descoperiri dumnezeieşti să fi fost oprite după ce Isus a părăsit pământul acesta? Nu, pentru că înainte de înălţare, El le-a promis ucenicilor Săi, şi cu aceasta credincioşilor şi bisericii Sale:

Adevărat, adevărat, vă spun, că cine crede în Mine, va face şi el lucrările pe care le fac Eu; ba încă va face altele şi mai mari decât acestea; pentru că Eu mă duc la Tatăl.” (Ioan 14.12).

Peste puţină vreme, lumea nu Mă va mai vedea, dar voi Mă veţi vedea; pentru că Eu trăiesc, şi voi veţi trăi.” (v.19).

În Matei 28.20 Domnul Isus spune:

Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.

Ce a vrut să spună Isus prin aceasta? Atunci, El a spus indirect că oamenii fireşti, care au numai o vedere firească şi o minte firească, nu-L vor mai vedea până în ziua judecăţii. De ce? 1 Corinteni 2.14: „Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte.

Deci lumea nu Îl va mai vedea pe Isus, dar noi Îl vom vedea pentru că El vrea să fie cu noi până la sfârşitul veacului.

Aceasta înseamnă că Isus trebuie să fie şi astăzi Acelaşi, prezent pentru fiecare credincios la fel ca atunci, pentru că altfel ar însemna că El nu a înviat dintre morţi.

El a spus clar în Ioan 14.12: „Cine crede în Mine, va face şi el lucrările pe care le fac Eu; ba încă va face altele şi mai mari decât acestea; pentru că Eu mă duc la Tatăl.

Aceasta înseamnă mai mari în cantitate, nu în calitate, pentru că Domnul Isus a înviat morţii, a dat vedere orbilor, a vindecat tot felul de boli, a făcut ca legile naturii să fie fără putere, a înmulţit pâinile şi peştii şi a transformat apa în vin.

Dar ucenicii? Ei au continuat exact aceeaşi slujbă pe care a avut-o Isus. Da, exact aşa!

Într-o zi, Saul din Tars se afla pe drum spre Damasc, împuternicit de preoţii cei mai de seamă, să-i aresteze pe toţi sfinţii de acolo. Voi aţi citit desigur, cu Domnul i-a ieşit în cale în acea lumină puternică, cum i-a vorbit, poruncindu-i să meargă în cetate, şi apoi acolo i s-a spus ce trebuie să facă.

Între timp, Dumnezeu îl înştiinţase pe Anania din Damasc, în timp ce se ruga Domnului înştiinţându-l printr-o vedenie ce are de făcut.

Ascultând porunca Domnului, Anania a venit la Saul, deşi ştia că este un mare prigonitor al creştinilor, şi-a pus mâinile peste el şi i-a zis:

Frate Saule, Domnul Isus, care ţi S-a arătat pe drumul pe care veneai, m-a trimis ca să capeţi vederea, şi să te umpli de Duhul Sfânt.” (Fapte 9.17).

De unde a ştiut Anania toate acestea? El a avut o viziune, în care a văzut tot ce s-a petrecut în Fapte 9.1-19.

La fel s-a întâmplat cu Petru. El se ruga pe acoperişul casei şi a avut o viziune. Dumnezeu i-a poruncit astfel, să meargă în casa lui Corneliu ca să-i vestească Evanghelia.

Pavel se afla pe o corabie veche, prinsă de paisprezece zile de o puternică furtună.

Toţi pierduseră orice nădejde de salvare, dar Pavel a fost sigur că Dumnezeu îi va scăpa, pentru că avusese o vedenie.

Astfel, el a putut să-i încurajeze pe cei de pe corabie:

Acum vă sfătuiesc să fiţi cu voie bună; pentru că nici unul din voi nu va pieri; şi nu va fi altă pierdere decât a corăbiei.

Un înger al Dumnezeului, al căruia sunt eu, şi căruia Îi slujesc, mi s-a arătat azi noapte,

şi mi-a zis: „Nu te teme, Pavele; tu trebuie să stai înaintea Cezarului; şi iată că Dumnezeu ţi-a dăruit pe toţi cei ce merg cu corabia împreună cu tine.”

De aceea, oamenilor, liniştiţi-vă, căci am încredere în Dumnezeu că se va întâmpla aşa cum mi s-a spus.” (Fapte 27.22-25).

El a văzut într-o viziune că corabia lor va naufragia lângă o mică insulă.

Aceasta este credinţa care le-a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna. Credinţa care îl socoteşte pe Domnul şi în prezent la fel ca în trecut.

Aceasta este credinţa pentru care trebuie să luptăm noi!

Eu creau să vă încerc credinţa. Ce fel de credinţă aveţi voi?

Gândiţi-vă la ceea ce este în El (voi, metodiştii, baptiştii, penticostalii etc.), şi apoi răspundeţi: Aveţi voi credinţa care a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna?

Voi puteţi aştepta să vedeţi împlinindu-se lucruri supranaturale, pentru că dacă vorbeşte puterea dumnezeiască, se vor arăta acele lucruri minunate care vor legitima credinţa care este în voi!

Cel Atotputernic nu poate vorbi fără să-Şi arate lucrările Sale supranaturale.

Vreau să vă povestesc ceva despre provocarea pe care am primit-o de la un evanghelist renumit din partea unui mahomedan.

Misionarul despre care vorbesc, este un prieten de-al meu.

El i-a spus mahomedanului: „Profetul vostru, Mahomed este mort şi zace încă în mormânt, dar Mântuitorul nostru Isus Hristos a înviat dintre cei morţi şi este viu.”

Atunci mahomedanul i-a răspuns: „Dacă ceea ce spui tu este adevărat, vreau o dovadă.”

„O”, a continuat  evanghelistul: „Domnul nostru ne umple inima de o bucurie atât de mare…El ne-a dat o mare făgăduinţă în Ioan 15.11:

V-am spus aceste lucruri, pentru ca bucuria Mea să rămână în voi, şi bucuria voastră să fie deplină.” Acesta este Cuvântul lui Dumnezeu inspirat.

Atunci mahomedanul i-a spus: „Domnul meu, eu te asigur că fiecare cuvânt din Coran este inspirat, dar cum rămâne cu celelalte făgăduinţe din Biblie? Ce faci cu cuvintele pe care le-a spus Isus: „Cine crede în Mine, va face şi el lucrările pe care le fac Eu…?” Vreau să văd aceste lucruri de care vorbeşte Isus, făcute de   tine, care eşti misionar şi învăţător creştin.”

Şi prietenul meu mi-a spus cu amărăciune: „Frate Branham, atunci când mahomedanul mi-a spus acele cuvinte, a trebuit să-mi plec capul zgâriind cu piciorul în pământ.     N-am văzut, în mine s-a aprins dorinţa de a discuta cu tine, şi iată că acum mi s-a dat prilejul acesta.”

El a continuat: „Eu am studiat foarte mult şi astfel am obţinut câte o decoraţie academică. Întreaga mea viaţă am dedicat-o cercetării tainelor puterii lui Dumnezeu. De fiecare dată când doream să fac ceva, totul se întâmpla întocmai cum gândeam eu. Nu era Isus era Cel care făcea toate acestea?”

Apoi m-a întrebat: „Frate Branham, crezi că teologii sunt greşiţi?”

„Într-un fel, da.”

„Frate Branham, atunci ar trebuie să ştii adevărul. Eu însumi am văzut cum penticostalii răstoarnă scaune, strigă, sar în sus şi-n jos etc., şi cu toate acestea tu ai relaţii cu ei. Aş vrea să te întreb ceva: „Mai există acolo lucrarea Duhului Sfânt?”

„Da, prietene.”

„Cum aş putea să-L primesc şi eu?”

„Dacă vei dori aceasta.”

„Chiar acum, imediat”, a răspuns el.

Şi chiar atunci, în locuinţa mea, misionarul a primit botezul cu Duhul Sfânt.

Desigur, există şi fanatism şi lucruri artificiale, există şi şarlatanie şi aparenţe, dar cu toate acestea, în mijlocul acestor erezii, se găseşte şi originalul.

Diavolul este mereu preocupat cu distrugerea adevărului, pentru aceasta folosind orice mijloace posibile, încercând să trezească impresii false.

Aceasta nu înseamnă însă că printre noi nu se mai află şi lucrarea Celui adevărat, pentru că Isus Hristos a înviat dintre cei morţi.

Iubitul meu frate, soră, prieteni, în ceea ce mă priveşte pe mine, eu mă lupt pentru credinţa care a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna, deoarece Domnul Isus Hristos a înviat dintre cei morţi şi pentru că El este acelaşi ieri, azi şi în veci.

 

– Amin –

 

 

Posted in Slujba Incincita

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *