Meniu Închide

MESAJUL PAȘTELUI

SĂ ÎNŢELEGEM MAI BINE MESAJUL PAŞTELUI

de rabinul Mardoheu Kraft

 

Astăzi aş vrea să vorbim despre una dintre cele mai mari sărbători ebraice, care este un moment unic din istoria noastră şi despre simbolistica mâncării de Paşti.

  • – Aş vrea să începem cu azimile. De ce sunt azimile diferite de pâine? Care este diferenţa dintre ele? Cum pregătim azimile? Care este reţeta?

Pentru a pregăti azimile, se ia făina care provine din cerealele principale, adică din grâu, orz şi ovăz şi se amestecă cu apă. Când facem aceasta, are loc o reacţie chimică ce duce la crearea glucozei, iar din glucoză rezultă dioxidul de carbon care provoacă creşterea compoziţiei. Aceasta se întâmplă în mod normal şi provoacă creşterea pâinii.

Uneori, noi dorim să stimulăm creşterea compoziţiei şi să facem o pâine mare şi pufoasă. Ce facem atunci? Adăugăm drojdie. Drojdia este o bacterie care cauzează o reacţie chimică mai mare, adică degajă mai mult dioxid de carbon care provoacă o creştere mai mare.

Când dorim să obţinem azimi, noi împiedecăm de fapt desfăşurarea acestei reacţii chimice. Ce facem pentru aceasta?

Punem apă peste făina obţinută din cerealele enumerate mai sus, o frământăm repede, formăm din ea turte şi le dăm la cuptor, tot procesul acesta fiind făcut în optsprezece minute. Prin faptul că facem aceasta, noi împiedecăm creşterea compoziţiei.

a – Acesta este motivul pentru care azimile nu sunt o mâncare naturală, ci sunt ceva mai presus de natură. Ce înseamnă aceasta? Este normal, natural şi firesc ca compoziţia să crească, dar este anormal să-i împiedecăm creşterea. Aceasta înseamnă că aici avem un mesaj important? Dacă da, care este acesta?

Aceasta înseamnă că unul dintre mesajele azimilor este că sarcina omului pe acest pământ este să lupte împotriva a ceea ce este natural sau firesc în el însuşi, să lupte împotriva naturii, a firii sale păcătoase, a eu-lui personal.

Dacă studiem cu atenţie trupul uman, vom observa că avem multe lucruri care ne aseamănă cu regnul animal. Astfel,

– animalul vrea să mănânce, şi noi vrem să mâncăm;

– animalul vrea să bea apă, şi noi vrem să bem;

– animalul are instincte şi imbolduri, iar noi avem imbolduri şi dorinţe;

– animalele se înfurie şi vor să fie primele. De exemplu, un animal care aleargă într-o cursă, vrea să fie primul. Dar şi noi vrem să fim primii şi avem onoare, principii, etc. Aşadar, omul are multe lucruri comune cu animalele: are dorinţe şi imbolduri ca animalele, dar cu toate acestea există ceva care ne face diferiţi de regnul animal.

a – Ce anume ne face diferiţi de animale? Sufletul. Noi nu suntem trupuri cu suflete, ci suntem suflete cu trupuri.

Astfel, provocarea vieţii noastre este să luptăm împotriva firii noastre păcătoase, a instinctelor noastre, a părţii animalice din noi. Trebuie s-o stăpânim şi să nu-i permitem să ne stăpânească ea pe noi.

Acesta este motivul pentru care în limba ebraică cuvântul folosit pentru „împărat” este „melech” care este alcătuit din trei litere: „Mem” (מ), „Lamed” (ל) şi „Huf” (ה).

– „Mem” (מ) provine de la „moah”, adică „creier”;

– „Lamed” (ל) provine de la „lave”, adică „inimă”; iar

– „Huf” (ה) provine de la „chiloim” şi se referă la partea de jos a fiinţei umane, partea unde se află intestinele, rinichii, etc.

Astfel, în limba ebraică „împăratul” este cineva care îşi pune creierul (moah), mai presus de emoţiile sale, şi creierul şi inima, mai presus de partea de jos a trupului său, adică mai presus de dorinţele, plăcerile şi poftele sale.

Aceasta este Regalitatea, conducerea creierului, adică a Cuvântului lui Dumnezeu şi a inimii peste emoţiile şi dorinţele carnale ale omului.

Ce obţinem dacă pronunţăm cuvântul „melech” invers? Obţinem cuvântul „chilem” care înseamnă „ceva dezgustător”, şi ne spune că dacă un om îngăduie să fie condus de patimile şi poftele sale fireşti, adică pune plăcerile fireşti mai presus de Cuvântul lui Dumnezeu şi de inima sa, este dezgustător şi duce o viaţă care nu merită trăită.

Viaţa care merită să fie trăită este viaţa condusă de creier şi de inimă pentru că acolo coboară Cuvântul lui Dumnezeu care conduce gândurile şi emoţiile noastre şi stăpâneşte plăcerile şi pornirile noastre fireşti.

Aşadar, aceasta este însemnătatea cuvântului împărat.

Zoharul ne învaţă că omul a fost singurul animal din creaţie care a stat în picioare. (Zoharul este o colecţie de comentarii despre Tora). De ce? Pentru că felul în care am fost poziţionaţi ne învaţă o lecţie foarte importantă.

Astfel, Capul, creierul, mintea trebuie să fie mai presus de inimă, şi ambele trebuie să fie deasupra părţii noastre de jos, a plăcerilor şi patimilor noastre.

Toate celelalte animale umblă având toate acestea la acelaşi nivel adică, începând cu capul, inima şi partea din spate a corpului lor, toate sunt pe aceeaşi linie, ceea ce înseamnă că nu există nici o luptă între ele, ci totul se bazează pe instinct.

Dar omul trebuie să stea drept pentru că trebuie să fie condus de Cel ce este mai presus de toate lucrurile. Aşadar, Cuvântul lui Dumnezeu coboară la minte şi la inimă, ca să luăm aminte la El, să gândim ca El şi să ne lăsăm conduşi de El. În felul acesta, El ne ajută să înţelegem care este voia Sa şi s-o urmăm.

Într-un fel, este ciudat şi mai greu să umblăm în două picioare; ar fi mai normal să umblăm în patru picioare, pentru că dacă avem poziţia bipedă, trebuie să avem o structură osoasă bună şi un echilibru bun.

a- Dar unde se află centrii de echilibru? În ureche. Care este cuvântul pentru ureche în limba ebraică? „Ozen”. Dar pentru echilibru? „Izen”. Este de fapt acelaşi cuvânt, doar că este vocalizat diferit. De ce? Pentru că urechea este atât sursa echilibrului fizic, cât şi a echilibrului duhovnicesc. Urechea este sursa echilibrului duhovnicesc deoarece, prin faptul că ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu şi luăm aminte la El, noi găsim un echilibru în viaţă şi calea spre EL, spre Viaţa veşnică. În ce priveşte echilibrul fizic, în ureche există o balanţă care asigură echilibrul trupului.

Este interesant faptul că limba ebraică a vorbit despre aceasta încă de la început, deşi ştiinţa omenească a descoperit faptul că urechea este răspunzătoare de echilibrul trupului, doar acum şaptezeci de ani. Totuşi, limba ebraică a avut această cunoştinţă încă de acum 5770 de ani. Este un lucru minunat, nu-i aşa? Acesta este meritul Creatorului, care a creat trupul uman şi ne-a dat limbajul Său ca să putem şti aceste lucruri.

Aşadar, provocarea fiinţei umane este să fie un împărat, un melech, ceea ce înseamnă că mintea, adică Cuvântul lui Dumnezeu stăpâneşte asupra emoţiilor, a inimii, iar împreună stăpânesc asupra ispitelor firii.

a- Ceea ce ne învaţă azimile este că pentru a deveni un om duhovnicesc, noi trebuie să luptăm împotriva naturii noastre fireşti, animalice. Dar aceasta nu este o sarcină uşoară, ci este o mare provocare. Dacă într-o zi trecem pe lângă o femeie frumoasă şi nu ne întoarcem capul după ea, aceasta dovedeşte că împărăţim, că domnim. De ce? Pentru că în clipa aceea nu mă las condus de instinctul meu, de dorinţa mea, ci sunt condus de Ceva mult mai măreţ şi anume de voia lui Dumnezeu.

Aşadar, de fiecare dată când treceţi printr-o astfel de situaţie şi nu cădeţi în extrema greşită, dovediţi că sunteţi un împărat. De fiecare dată când nu ne lăsăm conduşi de dorinţele noastre fireşti, suntem mai aproape de ceea ce ne învaţă tot Cuvântul lui Dumnezeu: să devenim împăraţi alături de El. Dar pentru a atinge această culme a biruinţei, trebuie să fim dispuşi să luptăm împotriva firii animalice din interiorul nostru.

Aş vrea să vă spun un secret: aceasta este biruinţa vieţii noastre: momentul în care facem numai ceea ce ne învaţă Cuvântul lui Dumnezeu şi nu mai cădem în ispite.

De fapt, când obţinem respectul oamenilor în viaţa de zi cu zi? Ca să înţelegeţi ce vreau să spun, am să vă dau un exemplu.

Când eram în liceu, s-a ţinut un concurs se banane, adică cine putea să mănânce cele mai multe banane câştiga un premiu. Cred că concursul a fost câştigat de cineva care a mâncat cincizeci de banane. Spuneţi-mi, vă rog, l-aţi respecta pe omul acela pentru ceea ce a făcut? Da sau nu? Nu! De ce? Pentru că un cimpanzeu ar fi putut face mult mai bine ceea ce a făcut el şi să fi mâncat în jur de trei sute de banane. Astfel, dacă un animal poate face mult mai bine ceva ce face un om, noi tindem să avem foarte puţin respect pentru omul acela. Dar ce vom respecta? Faptele de vitejie într-o luptă şi sacrificiul pe care îl face un om pentru un alt om. Dar în sport ce respectăm? Când vedem că sportivii joacă corect, când joacă uniţi ca o echipă, când vezi sacrificiul pe care îl fac, sau când cineva continuă să lupte pentru echipa sa chiar dacă este accidentat. Acestea sunt calităţi umane, nu animale. Sacrificiul şi dăruirea sunt calităţi umane, sunt calităţi pe care le întâlneşti numai la oameni. Noi respectăm aceasta chiar dacă o vedem în lumea sportului. De ce? Pentru că esenţa a ceea ce suntem noi nu este partea animalică, ci este ceva mult mai înalt şi mai măreţ, este sufletul.

Aşadar, pentru om biruinţa este ca sufletul său, pe care i l-a dat Dumnezeu, să-l conducă mai presus de instinctul său animalic, ca să-L slujească pe Dumnezeu prin Cuvântul pe care i L-a dat El.

 

a- Acum aş vrea să vă duc într-o scurtă călătorie în grădina Eden, pentru că aş vrea să observăm ce s-a întâmplat acolo. S-ar putea ca ceea ce vă voi spune astăzi să vă tulbure puţin.

■ – Haideţi să vedem primul lucru care s-a întâmplat acolo:

Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră…” (Geneza 1.26).

Cu cine a vorbit Dumnezeu când a zis: „Să facem om…”? Cu îngerii. Corect? Dar de ce a vorbit cu ei? Ce vrea să ne înveţe Dumnezeu prin aceasta? El nu are nevoie să întrebe pe nimeni şi nici să se sfătuiască cu cineva, dar prin ceea ce a făcut aici, vrea să ne arate că înainte de „dereheretz”, adică înainte de a lua o decizie majoră în viaţă, trebuie să vorbim cu cineva, să ne sfătuim cu cineva.

Astfel, înainte de a vă căsători, voi trebuie să vorbiţi cu cineva despre aceasta. Nu mergeţi acasă şi spuneţi: „M-am căsătorit!”, ci vorbiţi mai întâi cu părinţii şi cu familia, cereţi sfatul lui Dumnezeu, şi abia după aceea păşiţi.

■ – Să mergem mai departe. Cuvântul şi înţelepţii noştri ne învaţă că primul om a fost un om duhovnicesc, făcut după chipul lui Dumnezeu, şi că avea şi partea bărbătească şi partea femeiască împreună.

■ – Apoi, Dumnezeu a zis: „Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el.” (Geneza 2.18). Vedeţi? În trupul duhovnicesc, omul avea partea bărbătească şi partea femeiască împreună, dar el era singur. De ce era singur? Pentru că nu putea dărui nimănui nimic. Şi ce a făcut Dumnezeu? L-a pus pe Adam într-un trup de ţărână şi l-a aşezat în grădina Eden:

Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu.” (Geneza 2.7). Apoi, „Domnul Dumnezeu a luat pe om şi l-a aşezat în grădina Edenului ca s-o lucreze şi s-o păzească.” (v. 15).

Ce a făcut Domnul Dumnezeu în continuare?

Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: „Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină,

dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.” (v. 16-17).

De ce i-a poruncit Dumnezeu aceasta, omului? Pentru că El ştia că dacă omul va mânca din acel pom, binele şi răul aveau să fie amestecate, iar omul avea să devină confuz, şi nu va mai şti ce este bine şi ce este rău; partea firească, cea a poftelor şi a dorinţelor carnale avea să crească tot mai mult, iar omul nu mai putea face deosebirea între ceea ce voia el şi voia lui Dumnezeu. De fapt, Dumnezeu nu i-a interzis omului să facă aceasta, doar de dragul de a-i interzice, ci pentru că voia ca omul să-L urmeze pe El; voia ca omul să nu cadă în capcana poftelor şi a patimilor, voia să nu-şi urmeze propriile instincte, pofte şi dorinţe, ci voia să continue să-L urmeze pe El.

Ce s-a întâmplat în continuare? Dumnezeu a zis:

Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el.” (v. 16).

De fapt, Dumnezeu a vrut să-i dea omului o pereche, un tovarăş de viaţă. Aici se întâmplă însă ceva interesant. Astfel, dacă citim mai departe, vedem că în momentul acesta se întrerupe povestirea şi se vorbeşte despre altceva; avem o scurtă pauză în care ni se spune:

Domnul Dumnezeu a zis: „Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el.”

Domnul Dumnezeu a făcut din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului şi le-a adus la om, ca să vadă cum are să le numească, şi orice nume pe care-l dădea omul fiecărei vieţuitoare, acela-i era numele.” (v. 18-19).

Aşadar, fiecare animal avea să poarte numele pe care i-l dădea Adam, pentru că el a primit sarcina de a pune nume la toate animalele din regnul animal. Adam avea cunoştinţa necesară despre animale pentru a face aceasta; el cunoştea limba sfântă, alfabetul ebraic, iar prin asocierea lor, el înţelegea că literele alese pentru a fi asociate în numirea unui animal aveau să descrie perfect caracterul acelui animal.

Aşadar, Adam a primit sarcina de a pune nume fiecărui animal.

Şi omul a pus nume tuturor vitelor, păsărilor cerului şi tuturor fiarelor câmpului, dar, pentru om, nu s-a găsit niciun ajutor care să i se potrivească.

Atunci, Domnul Dumnezeu a trimis un somn adânc peste om, şi omul a adormit; Domnul Dumnezeu a luat una din coastele lui şi a închis carnea la locul ei.

Din coasta pe care o luase din om, Domnul Dumnezeu a făcut o femeie şi a adus-o la om.

Şi omul a zis: „Iată în sfârşit aceea care este os din oasele mele şi carne din carnea mea! Ea se va numi „femeie”, pentru că a fost luată din om.” (v. 20-23).

■ – Aici aş dori să fim atenţi la ceva.

În limba ebraică, cuvântul pe care îl avem pentru „coasta lui” este „partea lui”. Atunci ce înseamnă când citim „una din părţile lui”? Aşa cum ştim, primul om, adică cel duhovnicesc, a fost făcut parte bărbătească şi parte femeiască, iar atunci când citim că Dumnezeu i-a luat o coastă afară, în limba ebraică avem scris că i-a luat de fapt afară partea femeiască şi a despărţit-o de partea bărbătească.

■ – Ceea ce doresc să urmărim în continuare sunt cuvintele lui Adam: Iată în sfârşit aceea care este os din oasele mele şi carne din carnea mea!”

Ce a vrut să spună Adam prin aceste cuvinte? Înţelepţii noştri ne învaţă că Adam nu numai că a dat nume animalelor, ci a ieşit cu ele în natură pentru a le observa şi studia, dar nu s-a simţit împlinit până când nu a primit şi el o pereche, adică până când nu a fost creată Eva.

Întrebarea care se ridică aici este: De ce l-a pus Dumnezeu pe om să pună nume la fiecare animal? Ce urmărea El prin aceasta?

După cum ştim, Dumnezeu nu face nimic fără ca acel lucru să aibă o importanţă. Şi atunci, de ce i-a dat Dumnezeu poruncă omului să pună nume la fiecare animal? Întotdeauna când citim Tora, noi trebuie să fim foarte atenţi la ceea ce face Dumnezeu, ca să putem înţelege lucrurile.

■ – În primul rând, Dumnezeu l-a creat pe om parte bărbătească şi parte femeiască pentru că El ştia că atunci când avea s-o ia pe Eva din om, el avea să trăiască într-o armonie desăvârşită cu ea.

Dar după ce l-a creat pe om şi a spus: „Nu este bine ca omul să fie singur”, Dumnezeu nu a creat-o imediat pe femeie ci, dintr-o dată, i-a dat poruncă lui Adam să pună nume la toate animalele create. Adam a făcut aceasta, dar nu a putut găsi pe nimeni care să i se poată potrivi lui, iar atunci „Domnul Dumnezeu a trimis un somn adânc peste om, şi omul a adormit; Domnul Dumnezeu a luat una din coastele lui şi a închis carnea la locul ei.

Din coasta pe care o luase din om, Domnul Dumnezeu a făcut o femeie şi a adus-o la om.

Şi când a văzut-o, omul a zis: „Iată în sfârşit aceea care este os din oasele mele şi carne din carnea mea!”

Aşadar, de ce a fost trimis omul să numească toate animalele? Ce voia să facă Dumnezeu prin aceasta? El voia ca Adam să le studieze ca să vadă că omul nu este compatibil cu animalul. De aceea, nu şi-a putut găsi omul o pereche dintre animale şi Dumnezeu a adus la el partea care era luată din el şi era compatibilă cu el.

■ – Următorul lucru pe care îl vedem este şarpele.

Tora spune că şarpele era cel mai şiret dintre toate fiarele câmpului. Dar ce mai observăm în legătură cu el? Acest animal vorbea.

În Tora mai există o situaţie în care vedem un animal care vorbeşte, acesta fiind măgăriţa lui Balaam.

Aşadar, şarpele din grădina Eden vorbea, iar dialogul dintre el şi femeie pare cât se poate de natural şi normal.

Şarpele mergea pe două picioare, adică era biped ca şi omul, iar Tora spune despre el că era „arum”. Ce înseamnă cuvântul „arum” în ebraică? „Arum” înseamnă „gol, dezbrăcat”. Ce înseamnă aceasta? Ne-am gândi că nu avea blană ca celelalte animale, dar textul ebraic spune că şarpele era gol şi se comporta într-un fel alunecos.

Ce însemnează în limba engleză expresia: „adevărul gol goluţ”? Ce aş vrea să spun prin aceasta? Că spun numai adevărul şi nu încerc să ascund nimic. Tot aşa, cuvântul „arum” din limba ebraică a fost tradus „şiret” dar nu înseamnă numai „şiret” ci şi „a fi expus privirii, a fi accesibil”.

Aşadar, în limba ebraică, cuvântul „arum” are o dublă însemnătate:

– o dată arată că şarpele era gol, dezbrăcat, expus privirii şi în al doilea rând , arată că:

şarpele era şiret, adică se comporta într-un fel alunecos, seducător, ispititor.

■ – Dar cine mai era acest şarpe? Cuvântul şi înţelepţii noştri ne învaţă că „şarpele cel vechi este Satan.

Şarpele din Geneza era într-adevăr un şarpe foarte ciudat pentru că nu arăta nici pe departe cu şarpele pe care îl cunoaştem şi îl avem printre noi.

Astfel, vedem că şarpele umbla în poziţie bipedă ca omul şi vorbea cu omul. Cu alte cuvinte, şarpele era animalul cel mai evoluat din regnul animal şi cel mai apropiat omului. Era aproape uman, dar nu era om. Semăna cu omul şi vorbea ca omul, însă nu era om. Dar şarpele acesta mai ascunde o taină: în interiorul lui locuia Satan. Şi ce a încercat să facă el? A încercat să-l ispitească pe om, mai bine zis pe femeie, ca să mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului.

Dar cum a încercat s-o ispitească pe femeie? El i-a spus ceva foarte interesant. Ascultaţi ce i-a spus el femeii în limba ebraică:

Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: „Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină”?” (Geneza 3.1).

Ce a încercat să insinueze Satan prin aceste cuvinte? El îi spunea femeii: „Ce importanţă are ce a spus Dumnezeu? Nu ai vrea să fii ca mine şi să cunoşti toate lucrurile?”

V-aţi gândit vreodată ce ne-ar spune animalele dacă ar putea vorbi cu noi? Probabil ne-ar zice: „Tu nu ai dorinţe? Nu ai pofte? Nu ai instincte?” Pe undeva, nu ar fi foarte departe de adevăr. De ce? Pentru că într-un fel ne asemănăm cu ele. Aceasta i-a spus şarpele femeii:

„Este adevărat că Dumnezeu a spus să nu vă apropiaţi de pom, dar voi nu aveţi dorinţe ca mine, ca noi, animalele? Uită-te, nu arată bine, nu este plăcut la privit, nu simţi fluturaşi în stomac când te gândeşti la ceva?”

Vedeţi? El i-a zis femeii: „Ce contează ce a spus Dumnezeu? Oare chiar a zis să nu vă apropiaţi de acel pom? De ce trebuie să urmaţi întocmai ceea ce a spus El?”

Ce încerca să facă de fapt şarpele?

El încerca s-o facă să se concentreze asupra dorinţelor, a poftelor, a firii şi să pună deoparte Cuvântul lui Dumnezeu, să-L nesocotească. El a făcut aceasta într-un fel foarte alunecos, provocator, pentru că se expunea în faţa ei gol, îşi arăta goliciunea. De aceea spune Tora că „şarpele era plăcut de privit şi de dorit ca să deschidă cuiva mintea.” (v. 6). (În traducerea noastră scrie: pomul era plăcut la privit şi de dorit să deschidă cuiva mintea.” ).

Şi ce s-a întâmplat? Femeia nu a rezistat ispitei şi a căzut.

*******

 

Priviţi şarpele de la început! Haideţi să-l descriem. El era un tip înalt şi se situa între cimpanzeu şi om: o fiinţă superioară, iar Lucifer ştia foarte bine că sângele şarpelui se putea amesteca cu sângele omului. Era singura creatură care putea face aceasta. Nu se putea cu cimpanzeul, pentru că sângele lui nu se putea amesteca cu al omului. Acest lucru nu era posibil cu nici un alt animal: nici cu oaia, nici cu calul, cu nimeni. Dar cu şarpele se putea.

Haideţi să vedem cum arăta. Era o fiinţă superioară, un uriaş preistoric. Ei au găsit acele oase mari, iar eu vă voi arăta în Biblie. Să zicem că această fiinţă mare avea 10 picioare înălţime (aproximativ 2,5-3 metri), umeri mari şi puternici, şi arăta ca un om. Mai mult, sângele lui era asemănător cu al omului. Voi puteţi încrucişa animalele; ele pot lua sânge superior, forme superioare de viaţă, dar nu pot trece pe tărâmul uman, pentru că ultima legătură a fost ruptă.

Câţi dintre voi ştiu că ştiinţa nu poate găsi veriga lipsă? Toţi ştiu aceasta. De ce nu o pot găsi? Pentru că ea este şarpele. El este fiinţa tainică.

Diavolul a venit şi a zis: „Eu nu pot crea viaţă!” Când priviţi o femeie şi mişcările ei ademenitoare, amintiţi-vă că dacă nu este soţia voastră sunteţi însufleţiţi de Satana.

Diavolul a intrat în şarpe, iar el a găsit-o pe Eva, care se plimba goală prin grădina Eden, şi i-a vorbit despre „pomul din mijlocul grădinii”. Înţelegeţi? El i-a spus că „era frumos şi plăcut la privit şi de dorit să deschidă cuiva mintea…” Ce a făcut şarpele? A făcut dragoste cu Eva; a trăit cu ea ca un bărbat, iar femeia a văzut că era plăcut şi a venit şi i-a spus soţului ei. Dar era deja însărcinată de la Satan şi a născut pe primul ei fiu, pe Cain, care venea de la cel rău, era fiul Satanei.

Voi spuneţi: „Ceea ce spui tu este greşit!” Bine. Vom vedea imediat dacă este greşit sau nu.

„Vrăjmăşie voi pune între… sămânţa ta şi sămânţa ei…” (Geneza 3.15). Între cine? Sămânţa şarpelui şi cea a femeii. Femeia a avut o sămânţă şi la fel şarpele. „…Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul.”

„A zdrobi” înseamnă „a face o ispăşire.”

Aceasta este sămânţa şarpelui.

Şarpele, acest uriaş, s-a făcut vinovat de adulter cu soţia lui Adam. În ce constă păcatul astăzi? Ce se întâmplă acum? Sunt sigur că înţelegeţi la ce mă refer. Şi când au făcut aceasta, Dumnezeu i-a chemat pe Adam şi pe Eva, dar omul a spus: „Sunt gol.” „Cine ţi-a spus că eşti gol?” l-a întrebat Domnul. Atunci au apărut scuzele:

„Păi, femeia pe care mi-ai dat-o, mi-a dat… Ea m-a amăgit.” La rândul ei, femeia a zis: „Şarpele mi-a dat… „un măr”.

În ordine, predicatorilor! Vă depăşiţi pe voi înşivă. Femeia a spus: „Şarpele m-a amăgit…” Ce înseamnă „a amăgi?” „A înşela, a pângări, a murdări.” Diavolul nu i-a oferit niciodată un măr! „Şarpele m-a amăgit… m-a înşelat,” iar aceasta a adus blestemul.

Astfel, Domnul i-a zis femeii: „Pentru că ai ascultat de şarpe şi nu de bărbatul tău, ai luat viaţa din lume, de aceea voi mări foarte mult suferinţa şi însărcinarea ta: cu durere vei naşte copii, şi dorinţele tale se vor ţine după bărbatul tău, iar el va stăpâni peste tine.” (v. 16).

Omului i-a zis: „Pentru că ai ascultat de nevasta ta, în loc să asculţi de Mine…, te-am luat din pământ şi te-am făcut fiinţa cea mai superioară, dar te vei întoarce în ţărână.”

„Şarpe, pentru că ai făcut aceasta, nu vei mai merge în picioare, ci te vei târî pe pântece în toate zilele vieţii tale; vei fi urât de toţi şi hrana ta va fi ţărâna.”

Aceasta este veriga lipsă. De aici a venit Cain.”

(Citat din predica „Sămânţa şarpelui”).

 

*******

Deci, imediat după ce omul a păcătuit, Dumnezeu l-a căutat pe Adam, iar când S-a apropiat de el a ştiut că a căzut. Haideţi să vedem ce a spus Dumnezeu:

Şi Domnul Dumnezeu a zis: „Cine ţi-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care îţi poruncisem să nu mănânci?”

Omul a răspuns: „Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine, ea mi-a dat din pom şi am mâncat.” (v. 11-12).

Învăţaţii noştri spun că acestea au fost primele cuvinte de nerecunoştinţă rostite de om înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu l-a privit pe Adam şi i-a spus:

„Ţi-am dat-o pe femeie ca să fie perechea ta, dar tu nu ai fost recunoscător pentru ceea ce ţi-am dat, şi pe lângă faptul că nu ai avut grijă de ea, ai şi mâncat din pomul din care îţi poruncisem să nu mănânci!”

Apoi, Domnul s-a întors spre femeie şi i-a zis:

„Ce ai făcut?” Femeia a răspuns: „Şarpele m-a amăgit şi am mâncat din pom.” (v. 13).

Ce a spus femeia? „Şarpele m-a amăgit…”, prin aceasta încercând să nege responsabilitatea pe care o avea faţă de Cuvântul lui Dumnezeu.

Apoi, Dumnezeu S-a întors spre şarpe şi i-a spus:

„Fiindcă ai făcut lucrul acesta, blestemat eşti între toate vitele şi între toate fiarele de pe câmp; în toate zilele vieţii tale, să te târăşti pe pântece şi să mănânci ţărână.” (v. 14).

Ce a făcut Dumnezeu cu el? L-a luat, i-a retezat picioarele şi l-a făcut să se târască pe pământ. Dar de ce a făcut Dumnezeu aceasta?

În primul rând, Dumnezeu a făcut aceasta pentru a nimici orice posibilitate de unire a omului cu animalul în viitor, apoi a făcut-o ca să-l pedepsească pe şarpe, şi în al treilea rând, a făcut-o ca să-i dea omului o lecţie, să-i arate că argumentul pe care l-a adus şarpele Evei, adică să fie ca un animal cu instincte, plăceri, dorinţe şi pofte, este un argument fără temei.

Aşadar, Dumnezeu a retezat picioarele şarpelui ca să arate că argumentele lui sunt fără temei, nu au nici o temelie, nici un suport. Dumnezeu l-a făcut pe şarpe să arate atât de diferit de forma sa iniţială, încât omul să nu mai poată repeta niciodată greşeala făcută în Eden. El a luat acest animal care era atât de asemănător omului şi l-a transformat într-o reptilă, în ceva dezgustător.

Dar în urma păcatului săvârşit în Eden, natura omului s-a schimbat, aşa că a ajuns să fie condus de dorinţe, pofte şi patimi.

a – Aceasta este una din lecţiile pe care ne învaţă azimile.

Azimile sunt o hrană, iar atunci când Dumnezeu a spus: „Timp de şapte zile să mâncaţi azimi…”, ne-a spus de fapt, că noi trebuie să mâncăm o Hrană care să ne ajute să stăpânim natura noastră firească, animalică. Să nu ne lăsăm conduşi şi stăpâniţi de poftele firii deoarece scopul vieţii noastre este să stăpânim instinctele şi poftele noastre şi să ne lăsăm călăuziţi numai de Cuvântul lui Dumnezeu.

Noi evreii, obişnuim să spunem că ne place faptul că Dumnezeu schimbă natura pentru noi, ne place să povestim cum El a deschis marea pentru părinţii noştri, dar şi Lui îi place să vadă că noi ne schimbăm natura pentru El. Aceasta este lupta noastră în viaţă şi acesta este scopul pentru care ne-a fost dat Cuvântul lui Dumnezeu: ca să nu ne lăsăm conduşi de instinctele şi sentimentele noastre, ci să fim conduşi de El, de Cuvântul lui Dumnezeu.

Să mergem mai departe.

 

a – Ce altceva ne învaţă azimile? Ce anume nu putem găsi niciodată în ele? Ce are pâinea dar nu au azimile? Pentru a face pâinea se foloseşte drojdia care degajă dioxid de carbon şi provoacă dospirea, creşterea pâinii.

Aşadar, din ce este făcută pâinea? Pâinea se face din făină, apă, sare şi drojdie, aer. Dar aerul nu are nici o substanţă, este ceva fals, ceea ce înseamnă că este ceva fals în legătură cu pâinea. Acesta este motivul pentru care pâinea este simbolul aroganţei, a făţărniciei, în timp ce azimile simbolizează smerenia, umilinţa şi corectitudinea, pentru că ea spune: „Eu sunt ceea ce sunt. Nu este nimic fals în legătură cu mine şi nu am nevoie de nimic din exterior (de drojdie sau aer) pentru a mă face ceva mare, fiindcă eu sunt ceea ce sunt.” Foarte interesant.

 

a – Un alt mesaj al azimilor este că pentru a fi fericiţi în lumea aceasta, noi trebuie să ştim cine suntem. Aceasta este umilinţa şi smerenia: să ştim cine suntem cu adevărat. Smerenia înseamnă: „Eu ştiu ce sunt, sunt azimă, sunt făină, apă şi sare şi nu am nevoie de nimic din afară care să mă definească.” Când un om îşi trăieşte viaţa aşa, aceasta înseamnă eliberare, libertate, pentru că nu are nevoie de nimeni să-l aprobe, pentru că el ştie ce este cu adevărat.

Aşadar, azimile sunt pâinea smereniei, corectitudinii şi libertăţii. De ce? Pentru că ele ne învaţă că adevărata libertate nu este cea pe care ne-o dă cineva din afară, pentru că noi ştim ce suntem şi cine suntem în interiorul nostru.

Aceasta este o lecţie foarte importantă.

 

a – Pentru a vedea care este a treia lecţie pe care ne-o dau azimile, să ne gândim la timpul când ne-a scos Dumnezeu din robia Egiptului. El a făcut aceasta într-un fel foarte interesat.

Care era mâncarea pe care o mâncam ca şi sclavi? Azimile. De ce mâncam azimi când eram sclavi? Pentru că munceam din greu şi nu aveam niciodată timp să lăsăm aluatul să crească. Trebuia să amestecăm repede apa şi făina şi să coacem pâinea aceea care nu creştea deloc.

Ceea ce urmează este foarte interesant. Ce a făcut Dumnezeu când ne-a scos din robia Egiptului, când ne-a eliberat? El a făcut-o în grabă şi din cauza aceasta nu am avut timp să ne lăsăm pâinea să dospească. El a zis:

„Mă pregătesc să vă eliberez din robia Egiptului. Luaţi făină şi apă şi faceţi repede pâine.”

Şi ce am făcut noi? Am făcut întocmai cum ne-a poruncit: am pus făina împreună cu apa. Dar ce a spus dintr-o dată Dumnezeu? „Plecaţi!” Nu a putut să mai aştepte Dumnezeu încă optsprezece minute? Nu a putut El să ne lase să plecăm după ce făceam pâinea? Sau n-ar fi putut să ne poruncească cu o zi înainte şi să ne spună: „Faceţi pâine!”?

De ce am fost răscumpăraţi de Dumnezeu într-un fel în care exact pâinea pe care am mâncat-o în Egipt, a devenit pâinea eliberării? Ştiţi de ce a făcut aceasta? Pentru că în felul acesta ne învaţă ceva despre libertate. Azimile ne învaţă ce este cu adevărat libertatea. Ele ne învaţă că libertatea cere şi un anumit nivel de supunere. Ce înseamnă aceasta? Sclavia egipteană nu a fost libertate. Dar ştiţi care este adevărata eliberare? Adevărata eliberare vine atunci când devii un slujitor al lui Dumnezeu.

Cum este această libertate şi ce aduce cu sine? În limba ebraică este o expresie pe care o voi traduce pentru voi şi care spune: „Să acceptăm jugul cerului!” Ce înseamnă aceasta? Ce este jugul cerului? Ce este de fapt un jug? Jugul este un dispozitiv de lemn care se pune pe grumazul boilor pentru a trage un car sau pentru a ara. Ce mi-aţi răspunde dacă v-aş întreba: „V-ar plăcea să purtaţi un jug? Aţi accepta să vă pun un jug pe umeri?” Ce aţi zice dacă v-aş spune că Viaţa înseamnă să acceptaţi jugul cerului? Aţi fi de acord cu aceasta? Nu cred că aţi fi foarte încântaţi de idee.

Am să vă învăţ ceva, am să vă învăţ un cuvânt din limba ebraică ce vă va face să înţelegeţi cu totul şi cu totul altfel însemnătatea expresiei „să acceptăm jugul cerului.”

Care este cuvântul pentru „jug” în limba ebraică? „OL”, care este format din litere „Ain” (ע) şi „Lamed” (ל). Ce alt cuvânt din limba ebraică are aceeaşi rădăcină? „Ole”. Ce înseamnă cuvântul „Ole”? „A merge în sus, a se înălţa, a se ridica.”

Ştiţi ce înseamnă aceasta? Avem acest animal mare şi puternic care poate face multe lucruri folositoare pentru noi, dar ştiţi care este problema cu el? Dacă nu îl prindem la jug, dacă nu controlăm puterea lui, se va pierde, o va lua razna, nu vom putea face nimic cu el. Vedeţi? Dacă nu îl înhămăm, nu ne va fi folositor, dar dacă punem un jug pe el, putem face lucruri mari folosind puterea lui.

Ce ne spune Dumnezeu prin aceasta? Voi, oamenilor, aveţi o putere, aveţi visuri, aveţi dorinţe, aveţi o minte şi gânduri, dar dacă nu există o cale de a le controla, nu vă veţi înălţa niciodată.

Ce înseamnă deci expresia: „să acceptăm jugul cerului”?

Prin faptul că luăm voia lui Dumnezeu şi o punem asupra noastră, ea ne conduce spre împlinirea scopului pentru care am venit pe pământ”. Fără acest „Jug”, patimile, poftele şi dorinţele noastre ne pot duce în o mie de direcţii greşite, dar ce se întâmplă dacă suntem conduşi de Cuvântul lui Dumnezeu, dacă luăm Jugul Lui? Ne putem înălţa, pentru că El ne înhamă dorinţele, plăcerile şi patimile, aşa cum jugul înhamă puterea unui bou.

De aceea, în limba ebraică, cuvântul pentru „jug” este „OL” care are aceeaşi rădăcină cu cuvântul „OLE”, care înseamnă „a se înălţa”.

Aşadar, Dumnezeu ne-a învăţat că pâinea sclaviei avea să devină pâinea eliberării. De ce? Pentru că noi suntem cu adevărat liberi numai atunci când devenim un slujitor al lui Dumnezeu, când luăm jugul Lui şi canalizăm toată puterea noastră pentru împlinirea Cuvântului lui Dumnezeu, a voii Sale desăvârşite în vieţile noastre. Aceasta este adevărata libertate. Altfel, mă voi concentra numai pe dorinţele firii mele, pe plăcerile şi patimile mele şi voi face tot ce voi dori să fac, dar în felul acesta nu voi ajunge nicăieri în viaţă, ci voi fi un sclav al stomacului meu, al emoţiilor mele şi al firii mele. Dar dacă sunt un slujitor al lui Dumnezeu, îmi voi înhăma toată puterea mea la jugul Lui şi o voi folosi pentru slava Sa, iar Cuvântul lui Dumnezeu mă va ajuta să devin ceva măreţ, un adevărat fiu al Tatălui ceresc.

 

a – Vă voi învăţa încă ceva despre azimi.

Aşa cum am văzut, azimile sunt pâinea pe care am mâncat-o ca sclavi, dar apoi au devenit pâinea eliberării noastre. Ştiţi ce vrea să ne înveţe Dumnezeu prin aceasta?

Dumnezeu ne învaţă că ceea ce am crezut că era un simbol al chinului şi suferinţei, a durerii noastre, a devenit simbolul celei mai mari bucurii. De ce aceasta? Pentru că Dumnezeu a luat pâinea care era simbolul sclaviei şi a prefăcut-o în pâinea eliberării, a răscumpărării noastre.

Dumnezeu ne învaţă prin azimi o lecţie mare în viaţă. Astfel, noi trecem de multe ori în viaţă prin încercări şi lucruri dureroase, dar azimile ne învaţă că trebuie să avem credinţă ca să putem înţelege că ceea ce credem că este dureros, va fi într-o zi sursa celei mai mari bucurii, a celei mai mari biruinţe a noastre. Într-o zi vom înţelege că ceea ce am crezut că este sursa celei mai dureri şi decepţii din viaţa noastră, a lucrat de fapt spre binele nostru, pentru că Mesia va veni şi va schimba totul dintr-o mare înfrângere, într-o mare biruinţă.

Aici este nevoie de credinţă, iar Dumnezeu ne învaţă că azimile sunt pâinea credinţei, a încrederii în El.

Evreii au văzut că pâinea pe care au mâncat-o în timpul robiei lor, a devenit pâinea libertăţii lor.

Nădăjduim că vom vedea şi noi aceasta în viaţa noastră: că lucrurile pe care le credem dureroase se vor întoarce într-o zi spre bine, iar atunci vom vedea că au lucrat de fapt spre binele nostru şi ne-au condus la cea mai mare bucurie pe care am trăit-o vreodată.

Ştiţi ce spunem noi când Îi aducem închinare lui Dumnezeu după ce mâncăm azimile? Spunem că atunci când va veni Mesia, vom înţelege că tot ce am suferit aici pe pământ a avut numai scopul de a ne desăvârşi, de a ne pregăti pentru venirea Sa.

Acesta este motivul pentru care în încheiere am să vă împărtăşesc această poveste pe care v-am mai spus-o şi care este adevărată. Ne-a fost spusă de fiul unui rabin care a dorit să părăsească Europa acum o sută de ani. El voia să plece din Europa din pricina sărăciei, fiindcă locuia în Lituania. Astfel, şi-a vândut toate proprietăţile şi afacerile pe care le avea, şi a cumpărat bilete pentru el şi familia sa pentru a merge din Lituania la Varşovia, din Varşovia la Odesa, din Odesa în Anglia şi din Anglia în America.

Spunea că a ajuns împreună cu familia sa în gară pentru a prinde trenul de ora opt, trenul care avea să-l ducă la Varşovia, dar când a ajuns în gară a văzut că trenul tocmai plecase şi se îndepărta. S-a dus şi a întrebat:

„Ce tren este acela?”

„Este trenul de ora opt, dar astăzi a plecat mai devreme.”

„Cum adică a plecat mai devreme? Trebuia să plece la ora opt.”

„Nu ştiu de ce”, i s-a răspuns.

„Şi care este următorul tren?” a întrebat el.

„Nu mai este alt tren. Acesta a fost singurul tren în direcţia Varşovia.”

În zilele acelea nu era ca astăzi când, dacă pierzi un zbor, îl poţi lua pe următorul. În vremea aceea, dacă pierdeai o legătură, pierdeai toată călătoria şi nu primeai nici banii înapoi. Astfel, omul ţinea în mână biletele pentru toată familia sa care nu mai valorau nimic, iar el îşi vânduse deja casa, afacerea, totul. Nu mai avea nimic, aşa că s-a întors în oraşul său fiind total distrus, dar o săptămână mai târziu a alergat la sinagogă plin de bucurie şi a zis:

„Trebuie să aduc mulţumire, să aduc o jertfă de mulţumire.”

„Pentru ce vrei să aduci mulţumire?” l-a întrebat rabinul.

„Vreau să aduc mulţumirea pe care o aduce cineva care a fost salvat.”

„Cum adică ţi-a fost salvată viaţa, doar în ultima săptămână ai fost aici în oraş?”

„Tocmai am primit ziarul de astăzi. Vă amintiţi că trebuia să iau un tren spre Varşovia, iar de acolo trebuia să merg la Odesa, din Odesa în Anglia, iar din Anglia în America? Tocmai am aflat că nava cu care urma să călătoresc din Anglia în America s-a scufundat.”

Care era nava aceea? Titanicul. Este o poveste adevărată.

Imaginaţi-vă că în urmă cu câteva zile, omul acela stătea în gară şi privea disperat cum trenul la care cumpărase bilete pleca fără el şi familia sa. Probabil că şi-a zis: „Nu pot să cred!” Poate a privit în sus şi a zis: „Doamne, eu ţin Sabatul, îmi cresc copiii în spiritul Torei, sunt un evreu bun, dau pomană şi toate celelalte. De ce îmi faci aceasta?”

Ştiţi care era răspunsul lui Dumnezeu dacă l-ar fi auzit?

„Eu tocmai ţi-am salvat viaţa. Şi nu numai viaţa ta, ci şi pe a copiilor şi a soţiei tale, iar dacă vei avea puţină răbdare, dacă vei aştepta o săptămână, vei înţelege ceea ce tocmai s-a întâmplat.”

De multe ori în viaţă, noi ajungem la concluzia că ceea ce am considerat că este dureros sau o mare decepţie, este de fapt calea spre cea mai mare bucurie pe care o vom trăi vreodată. Eu cred că bărbatul acesta evreu a înţeles din această lecţie, care era de fapt lecţia propriei sale salvări, cât de mult îl iubea Dumnezeu, şi şi-a crescut copiii într-un mod diferit, devenind el însuşi un om diferit.

Aşadar, azimile ne învaţă această lecţie minunată: Dacă avem răbdare, într-o zi vom înţelege că ceea ce am considerat că este o mare pierdere şi decepţie, este de fapt calea spre cea mai mare bucurie şi biruinţă. Vedeţi? Pâinea sclaviei a devenit pâinea eliberării.

Aşadar, în seara aceasta am văzut cele mai importante cinci lecţii pe care ni le dau azimile:

 

a – că trebuie să ne stăpânim şi să ne conducem firea prin Cuvântul lui Dumnezeu;

a – azimile sunt o pâine curată şi nu au nevoie de nimic dinafară pentru a oferi o definiţie a importanţei lor. Adevărata libertate înseamnă să înţelegem cine suntem cu adevărat, fără să avem nevoie de aprobarea altcuiva;

a – adevărata libertate nu înseamnă să facem ce vrem, ci să luăm jugul lui Mesia asupra noastră şi să-l purtăm cu bucurie. Astfel, am fost învăţaţi că adevărata eliberare vine odată cu primirea Cuvântului lui Dumnezeu;

a – adevărata libertate vine când devii un slujitor al lui Mesia, un întemniţat al Lui;

a – azimile sunt atât simbolul sclaviei cât şi al libertăţii, iar Dumnezeu a făcut aceasta ca să ne înveţe că ceea ce credem că este cauza durerii şi a nefericirii noastre, va fi într-o zi calea spre salvarea noastră.

 

Nădăjduiesc că aţi avut un timp minunat. Mi-a făcut plăcere să vorbesc în faţa voastră.

 

 

1 Comment

  1. CONEAC DUMITRU

    ,,Cand va veni MESIA vom intelege ca tot ce am suferit aici pe pamant a fost pentru a ne desavarsi,de a ne pregati pentru venirea SA.,, Pot spune amin la acest lucru si ma rog ca DOMNUL ISUS sa ne ajute sa puten razbi pana la capat ca sa ne bucuram o vesnicie de prezenta LUI. AMIN!!!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *